Datorită lui, România a fost a doua țară din lume, după Franța, care a introdus în 1926 vaccinul BCG (Bacilul Calmette-Guérin), pentru vaccinarea profilactică a nou-născuților împotriva tuberculozei.
Ioan Cantacuzino s-a născut la 25 noimebrie 1863 la București, într-o veche familie domnească. Tatăl, Ion Cantacuzino, era jurist și fost ministru sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Mama, Maria Cantacuzino, (născută Mavros), fiica generalului Mavros, secretarul și ajutorul lui Kisseleff, a jucat un rol important în societatea bucureșteană de la sfârșitul secolului XIX.
De la vârsta de opt ani, Ioan Cantacuzino a început să învețe latinește, de la nouă ani greaca veche, apoi franceza și germana. La 16 ani a fost trimis la Paris pentru studiile liceale. A fost un admirator fervent al artei iar după obținerea bacalaureatului, în 1882, s-a înscris la Facultatea de Litere, devenind licențiat în filozofie în 1885. Un an mai târziu a făcut o schimbare de carieră și s-a înscris la Facultatea de Științe din Paris iar în 1887 la Facultatea de Medicină, urmând cursurile celor două în paralel.
Un an mai târziu a făcut o schimbare de carieră și s-a înscris la Facultatea de Științe din Paris iar în 1887 la Facultatea de Medicină, urmând cursurile celor două în paralel.
Impresionat de opera marelui biolog rus Ilia Ilici Mecinikov, laureat al Premiului Nobel, după terminarea studiilor, Cantacuzino îl roagă pe acesta să-l primească printre elevii săi. Este acceptat și astfel ajunge să lucreze la Institutul Pasteur din Paris între 1896 si 1901, în domeniul mecanismelor imunitare ale organismului.
Se întoarce în țară și devine profesor de Medicină experimentală la Facultatea de Medicină din București. În 1907 devine Director General al Serviciului Sanitar din România și înființează primele laboratoare regionale de bacteriologie și igienă în principalele orașe din țară. În 1910 elaborează legea sanitară care-i poartă numele și care avea menirea de a reorganiza serviciul sanitar din România și de a introduce igiena în industrie, pentru lucrătorii din fabrici și uzine.
Realizarea cea mai importantă a lui Cantacuzino, bazată pe propriile cercetări l-a condus la o metodă de vaccinare antiholerică – Metoda Cantacuzino, folosită și astăzi în țările în care această boală nu a fost încă eradicată. Medicamentul creat la București a pus rapid capăt epidemiei de holeră din rândul soldaților români staționaţi în Bulgaria în timpul celui de-al Doilea Război Balcanic (1913).
Un alt vaccin a cărui preparare i se datorează profesorului Cantacuzino a fost cel antitifoparatific. Aplicarea lui în armata activă a avut ca efect diminuarea impresionantă a numărului de îmbolnăviri. În 1914, o altă misiune i-a fost încredinţată savantului: prepararea serului antidifteric. Doi ani mai târziu, producția anuală avea să depăşească 15.000 de doze. Toate acestea se realizau în cadrul Laboratorului de Medicină Experimentală, pe care îl crease încă din 1901.
Dar cu timpul, spațiul devenise neîncăpător și resursele financiare insuficiente. Ca urmare, la 13 iulie 1922, regele Ferdinand promulga Legea privitoare la fondarea Institutului de seruri și vaccinuri "Dr. I. Cantacuzino", astăzi numit Institutul de microbiologie, parazitologie şi epidemiologie Dr. Ioan Cantacuzino". Institutul avea drept scop "imunizarea populaţiei contra pandemiilor și epidemiilor". Specialiștii Institutului se ocupau însă și de diagnostic, cercetare, sănătate publică și învățământ. Eforturile Institutului au dus la eradicarea variolei în România, și au ferit populaţia de tuberculoză, tetanos, dizenterie, ori holeră.
Ioan Cantacuzino a fost medic, microbiolog, profesor, academician, fondator al școlii românești de imunologie și patologie experimentală, membru al Academiei de Știinte din Paris, Doctor Honoris Causa al Universităților din Lyon, Bruxelles, Montpellier, Atena și Bordeaux, autorul unor lucrări fundamentale asupra funcțiilor fagocitare în regnul animal, despre rolul fenomenelor electrofiziologice în mecanismele imunitare față de scarlatină.
