Ştiam că se apropie, şi fiecare zi care trecea fără o vizită „la cel mai înalt nivel” era una câştigată.
Apropo, aţi trăit vreodată sentimentul dezrădăcinării, privindu-vă casa năruindu-se? Aţi rămas doar cu amintirile din vise, care s-au repetat până când aţi uitat conturul cartierului ce-a fost cândva?
Sistematizarea
Anii 80 au transformat faţa Bucureştiului. Şi imaginea noastră, a celor care trăiam în acest oraş, despre ce a însemnat el.
Ştiam că va veni ziua, dar ne bucuram, totuşi, de fiecare amânare. Vedeam cu ochii noştri făcându-se praf, de la forţa buldozărelor, clădiri care avuseseră istorie. A lor, a noastră. Care făceau parte dintr-un tot.
Ascultam la radio Europa liberă informaţii despre planuri de sistematizare şi nu ne venea să credem că ni se întâmplă.
Eram copil sau mai degrabă pre-adolescentă, iar informaţia mi-o obţineam, ca toţi ceilalţi, de altfel, cu pipeta, din străini.
Programul fusese gândit şi iniţiat prin anii 70, cred că mai degrabă după cutremurul din 1977, dar a căpătat accente în anii 80, când s-a concretizat prin demolarea parţială sau totală a satelor şi oraşelor, aşa cum erau ele configurate până la acel moment, şi reconstruirea conform viziunii comuniste. Stilul dispăruse, apăruse uniformizarea.
Centrul Civic
Soarta era pecetluită. Nicolae Ceauşescu visa un Centru Civic, cu bulevarde largi şi fântâni arteziene, cu blocuri lângă blocuri şi mult beton. Ne agăţam de un singur detaliu. Casa noastră, a bunicilor, cu terenul ei cu tot, unde îmi construiam iarna derdeluş şi vara piscină, se afla pe Strada Panduri nr.41, colţ cu Nicuşor nr. 2.
Toată copilăria m-a obsedat numele străzii, căci nu îmi puteam imagina decât că este în onoarea lui Nicu Ceauşescu, fiul lui Nicolae şi-al Elenei. Habar nu am, acum, matură, de unde venea această stranie denumire. La vremea aia, însă, toate speranţele mi le puneam, copil naiv ce eram, în acel nume, Nicuşor. „Cum să demoleze tocmai strada Nicuşor? Ce o să comenteze lumea, ce de bancuri vor ieşi?”. Aşa vorbeam cu mine, de câte ori auzeam că buldozerele aveau ca ţinte obiective şi mai apropiate de cartierul nostru.
Apropo, aţi trăit vreodată sentimentul dezrădăcinării, privindu-vă casa năruindu-se? Aţi rămas doar cu amintirile din vise, care s-au repetat până când aţi uitat conturul cartierului ce-a fost cândva?
I-a venit și lui rândul
Ziua în care soarta lui Nicuşor-strada a fost pecetluită a venit. Era în anul de graţie 1987. Trecuse Tovarăşul prin cartier şi dăduse dintr-o mână. Aia greşită, aveam să constatăm, căci ridicase mâna în semn de „radeţi” taman spre partea noastră de stradă. Adresa din Strada Panduri nr.41, colţ cu Nicuşor nr. 2 avea să fie rasă.
Şi-adică vizavi rămân casele? Adică vizavi prietenii şi colegii mei de clasă rămân în casele lor, iar eu trebuie să plec, să las vişinul, mărul, caisul, trandafirii, hortensiile, banca, masa metalică şi şezlongurile din curte şi să plec? Să mă despart de prieteni, să mă rup din lumea mea, pe care mi-o construisem prin vegetaţia aproape luxuriantă din grădină? Să îmi iau câinele, care se joacă vesel în curte şi îşi îngroapă câte un os şi să plec? De ce eu? De ce noi? De ce....Nicuşor?
O întreagă zonă, Uranus, fusese condamnată la moarte. Panduriul era adiacent. În locul caselor boiereşti, al vilelor, al caselor mai modeste, dar cochete, planul megalomanic prevedea blocuri cu 10 etaje, betoane şi uniformitate, dar una specifică Centrului Civic, una care dădea o notă aparte noii viziuni privind victoria socialismului asupra arhitecturii.
Calea 13 Septembrie trebuia să se ţină dreaptă şi mândră, cu blocuri pentru nomenclaturişti, să curgă până la Casa Poporului, nedorită de popor, dar ridicată cu sacrificiile lui, inclusiv de vieţi. Şi aşa a fost.
Mai întâi au venit hârtiile. Un fel de „plecaţi cât mai repede, dar nu luaţi obiecte mari, care fac parte din structura casei. Nu uşi din fier forjat, nu transperante din lemn de calitate, nu sobe din materiale scumpe, de calitate, toate numai modele şi picturi, ca în sălile muzeelor. Nu, nimic. Plecaţi cu valizele, luaţi-vă bulendrele şi mergeţi unde vedeţi cu ochii! La schimb, contra vilei, vă dăm noi o garsonieră. Şi marele avantaj de a deveni din proprietari, chiriaşi. Să vedeţi cum este”.
Buldozărele
Apoi chiar au venit buldozerele. Şi au început cu gardul. Sănătos şi îndărătnic, a căzut mai greu decât cele din vecini. Nu se lăsa plecat.
Apoi zidurile groase. Ele nu au vrut să cedeze. Ele au sfidat sistemul, căci sfidaseră şi timpurile. O săptămână s-au chinuit să pună casa la pământ. O săptămână!
Povestea câinelui
Câinele nostru, care nu văzuse strada în toată viaţa lui de câine de casă, răsfăţat prin curte, a plecat printre ultimii, înfăşurat într-o pătură, dus cu maşina, să piardă urma casei ce avea să nu mai fie.
A ajuns într-un alt cartier, într-o locuinţă pe care nu o cunoştea, într-o curte care nu mai era doar a lui. A reuşit să fugă, din cauza neatenţiei noastre. După o zi am fost anunţaţi de vecinii care îşi aşteptau buldozărele în casele lor încă în picioare, că venise ACASĂ. Stătea pe o grămadă de cărămizi.
Apropo, aţi trăit vreodată sentimentul dezrădăcinării, privindu-vă casa năruindu-se? Aţi rămas doar cu amintirile din vise, care s-au repetat până când aţi uitat conturul cartierului ce-a fost cândva?
El, Cuki, câinele credincios, l-a trăit, de la înălţimea unei grămezi de cărămizi. Acolo l-am găsit. Se uita în jur şi nu înţelegea. Nici n-avea ce, căci dezrădăcinarea nu are noimă nici la prima, nici la a doua vedere.
Pe Cuki l-am recuperat din nou. A mai trăit nişte ani în noua casă, fără să poată povesti cuiva ce visa noaptea. Dacă se mai gândea noaptea la câte o groapă săpată în grădină şi la vreun un os depus acolo. Eu însă am visat ani la rând că mă strecuram prin camerele goale şi furam. Să visezi că îţi furi propriile amintiri, ce blestem mai e şi ăsta pentru nişte oameni dezrădăcinaţi?
Visam că furam cabluri de telefon rămase în perete, furam bucăţi din parchet, furam baterii de chiuvete. Furam în vis ce fusese cândva al nostru. Până într-o zi, când, în plină operaţiune de subtilizare de bunuri, obiectele pe care aveam de gând să le fur îmi dispăreau din mână. Atunci am încetat să mai visez despre copilărie.
ARTICOL PUBLICAT INIȚIAL ÎN PAGINA www.bucuresti-centenar.ro
CREDIT FOTO: Arhiva personală Iliaș Duțescu
