Au înflorit magnoliile.
Magnoliile de ianuarie.
Avem, aşadar, magnolii de iarnă,
magnolii înflorite de ianuarie.
Se schimbă florile!
Se schimbă și lumea.
Ghioceii sunt atât de răvășiți,
încât nici ei nu mai ştiu
când să răsară.
Ghioceii nu mai sunt
vestitorii primăverii.
Vestesc orice, mai puţin primăvara.
S-au reprofilat ghioceii.
Acum nu mai anunţă nimic.
Poate doar depărtarea.
Depărtarea de a fi!
Oricând și oriunde.
Dar caişii?
Ce-o mai fi făcând
floarea de cais?
În ce lumini
s-o mai scălda?
Când o mai vrea să apară?
Dar păsările?
Păsările ce-or mai însemna?
Cât de mult mai putem
crede în berze?
Ele de ce-ar mai veni?
Ce să ne mai anunțe,
ce să ne mai spună?
Se schimbă florile,
se schimbă păsările,
se schimbă lumea!
Magnoliile, ghioceii,
berzele, caișii...
Iar, de cealaltă parte
aşteaptă cuminţi:
resemnarea, gerul,
promoroaca,
zăpezile de altădată,
florile de gheață din fereastră...
Iar noi,
cu toate sentimentele răvăşite,
nedovediţi încă de globalizare
și încălzirea ei,
bineînţeles, globală,
ne încăpățânăm să mai credem
în torsul firesc al lumii,
în mersul firesc al lucrurilor
și ne răzvrătim din toată ființa
ca să putem crede în continuare
în primăvară... 
