Un leac contra junghiului (pneumonie), numit pe alocuri şi „ţeapă” sau „cuţit”, e descântarea cu ţeapă de tufan de la car şi cu un cuţit furat. În Oltenia se descântă de junghi într-o oală cu apă, în care se taie gâtul unei păpuşi – se taie junghiul – şi apa o bea bolnavul.
Alt mijloc de vindecare e un ceai făcut din „sudoarea calului” sau „osul iepurelui”, plantă ale cărei ramuri tinere sunt terminate cu spini lungi şi puternici. La aromâni, când are cineva junghi, aruncă jos un ac, şi cine-l ridică de jos, capătă junghiul. După o comunicare din Râmnicu Sărat, „pământul din coarnele unui bou care împunge e bun de junghi”.
Dacă un câine muşcă pe cineva, se crede că, afumându-l cu păr din sprâncenele sau de pe capul acelui câine, îi va trece spaima şi nu-i va strica muşcătura. „Cel muşcat de nevăstuică să se spele la rană cu apă scursă peste o piele de nevăstuică, întinsă şi uscată pe un crăcan de lemn, cu partea cărnoasă în afară”.
„Când te-a muşcat „cârcâiacul” (Scolpendra, care are 20 de perechi de picioare, de unde-i vine şi numele, din turceşte, kyrkaiak, adică 40 de picioare), să te strângi bine mai în susul muşcăturii, ca să nu se împrăştie veninul în tot corpul, să te legene 40 de inşi cu o mână, într-o pătură, ori de nu, apoi 20 de inşi cu amândouă mâinile, ca să te uşurezi”.
Copiii care mănâncă peşte, înainte de a începe a vorbi, rămân muţi. De asemenea, „femeia însărcinată să nu mănânce cap de peşte, căci nu va vorbi curând copilul ce va naşte”.
„Pentru a se vindeca cel mut, trebuie cineva din casă, rudă de aproape cu mutul, să pună duminică dimineaţa într-un castron apă neîncepută şi, când toacă popa la biserică, să bată cu nişte linguri noi în apă şi să spună: „Cum se bat lingurile în strachina asta, aşa să se bată limba în gura lui (cutare).”
