De ceva vreme încoace, în fiecare an, se vorbeşte de “spiritul Crăciunului”. Dacă la sate încă se mai poate găsi (pe alocuri) nealterat măcar în colindele inocente ale copiilor, la oraşe îl găsim din plin transfigurat în tot felul de ghirlande şi beculeţe colorate întinse de-a lungul străzilor şi mai ales într-o bâzâială continuă, agramată şi distructivă fonic, în interpretarea aşa-ziselor colinde adaptate şi morfăite în gură, scuipate apoi printre dinţi de mici puradei mai închişi la culoare. Nu vrem să fim răi şi să spunem mai mult, pentru că, nu-i aşa, ne veghează “spiritul Crăciunului”
La sate, în ajunul Crăciunului, cetele de colindători sunt alcătuite cu precădere din copii, obiceiul numindu-se de altfel „colindul copiilor”, spre deosebire de colindatul propriu-zis, la care participă numai feciorii și oamenii maturi. După miezul nopții de 23/24 decembrie, copiii pornesc în grupuri mici să colinde din casă în casă. Cântecele și urările lor sunt scurte și adesea hazlii. Intrând în curți sau bătând la uși, copiii intonează în cor. „Bună dimineața la Moș Ajun/Că-i într-un ceas bun”. Sau într-o variantă mai cunoscută: „Bună dimineața la Moș Ajun/Ne dați, ori nu ne dați?”
Indiferent dacă gazda deschide sau nu ușa, același cor de glasuri mititele, mai degrabă entuziaste decât armonizate, continuă să cânte: „Am venit și noi odată/La un an cu sănătate/Și la anul să venim/Sănătoși să vă găsim/Ne dați, ne dați/Ori nu ne dați”. Dacă gazda binevoiește să le deschidă, copiii vor avea parte de obișnuitele daruri: colaci, covrigi, cozonac, nuci, mere și chiar bani.
Astăzi, colindul copiilor s-a degradat simțitor. Fără să mai aștepte miezul nopții, cetele de copii încep să colinde încă de la amiaza zilei de 23 decembrie. Devenit rar pe la case și gospodării, colindul a invadat în orașe mijloacele de transport în comun. Dar lucrul cel mai grav este, poate, că bucuria firească a întâmpinării zilei de Crăciun a fost înlocuită cu o frustă motivație pecuniară. În multe cazuri colindul copiilor – odinioară un superb preludiu la colindatul propriu-zis, din noaptea de Crăciun, a devenit o formă citadină de cerșetorie mascată.
La țară, colindul din ajunul Crăciunului mai păstrează încă ceva din frumusețea și emoția de altădată. Pe ulițele strâmte și în ogrăzile austere ale gospodăriilor țărănești, se mai pot încă auzi adevăratele colinde de copii: „Sculați, sculați, oameni buni” și „Noi umblăm să colindăm”. Alături de colindatul copiilor, în ajunul Crăciunului se mai întâlnește în unele regiuni obiceiul „umblatului cu icoana”. Preoții sau cântăreții bisericii poartă din casă în casă o icoană reprezentând nașterea lui Iisus, pe care membrii casei vizitate o sărută cu evlavie.
Adevăratul colindat se desfășoară în seara și noaptea de Crăciun. Colindătorii – tineri și oameni în toată firea – se adună în cete bine rânduite. Fiecare grup își alege un conducător, numit de obicei „vătaf” sau „jude”. Colindătorilor propriu-ziși li se alătură câțiva flăcăi cu sarcina să poarte, în saci și traiste, darurile primite. Pe vremuri, fiecare ceată putea să ia la colindat numai o anumită parte a satului, având grijă să nu pătrundă în zona ce se cuvenea alteia.
Odată intrați în curtea casei, colindătorii își deapănă repertoriul înaintea membrilor casei, adunați în prag. Cântecele sunt întotdeauna însoțite de dansuri. După ce cântecele și dansurile din fața casei s-au terminat, gazda își invită colindătorii în casă. Aici, înainte de așezarea la masă pentru ospățul comun, vătaful cetei poruncește să se cânte alte câteva colinde.
Numărul colindelor – ca de altfel și durata întregii ceremonii – depinde în mare măsură de rangul gazdei și de belșugul de daruri pe care ea urmează să le ofere colindătorilor. Trebuie să precizăm însă că se mai cântă încă în România numeroase colinde care nu au vreo legătură directă cu sărbătoarea de Crăciun sau de Anul Nou, motiv pentru care au și fost numite de cercetători colinde lumești sau profane.
