Mai inspirat decât colegii săi din formaţia Phoenix (care, fugiţi într-o Germanie tocmai intrată în zona Disco, neinteresată de „haiducismele” românilor, n-au stat deloc pe roze), Mircea Baniciu a rămas la locul lui, cu concertele sale, cu publicul său, cu discurile sale scoase la „Electrecord” până în '89 („Mircea Baniciu LP”, „Tristeţi provinciale”, „Ploaia”, “Secunda 1”), având un constant succes şi o bună cotă în topurile româneşti de profil. Azi, Baniciu cântă din nou alături de doi colegi şi prieteni din vechiul Phoenix – Ovidiu Lipan Ţăndărică şi Josef Kappl – convins că noua trupă Pasărea Rock va suplini dorul românilor de Phoenix-ul anilor 70.
Invitat la matinalul “Marius Tucă Show”, de la SmartFM, Mircea însuşi se felicită că n-a făcut pasul dincolo, cu atât mai mult cu cât, surprinzător sau nu, toţi încep să vină acasă. „De ce se numeşte noua trupă Pasărea Rock? A fost un nume pe care l-am dat după un cântec pe care îl cântam acum nişte ani, pe albumul Cantafabule. În orice caz, muzica pe care o cântăm acum nu reflectă denumirea trupei, fiindcă nu suntem o trupă de rock-rock, ci o trupă în stilul clasic Phoenix, care cânta un folk-rock.”
În anii în care scotea discuri la „Electrecord”, regula era ca instituţia să dea autorului primele zece discuri imprimate, numite discuri de colecţie, şi care erau numerotate de la 1 la 10. Din motive lesne de înţeles la acea vreme, discul, care trebuia să se numească „Tristeţi provinciale”, n-a mai păstrat numele poeziei lui Topârceanu ci, mai mult, a apărut cu o copertă de un galben atât de intens, încât lui Baniciu i s-au sterpezit dinţii ca de la lămâie. L-a liniştit însă redactorul de disc Daniela Caraman-Fotea, care l-a asigurat că, odată pus în vitrină, se va vedea încă de pe trotuarul de vizavi. Şi chiar s-a vândut formidabil acel disc!
Ei bine, ca să ia cele 10 discuri de colecţie a fost trimis la magazinul „Muzica” din Bucureşti. Numi că era coadă, iar el trebuia să plece urgent la Constanţa. Atunci s-a băgat în faţă şi-a cerut vânzătoarei discurile de la „Electrecord”. Aude o voce din spate: „Alo, domnu! Staţi la coadă, vă rog!” Vânzătoarea explică succint că el este autorul şi că discurile i-au fost trimise. „Primeşte drepturi de autor. Să stea la coadă!”, vine răspunsul clentului nemulţumit.
La fel de frumoasă este şi povestea închegării albumului „Cantafabule”. Prin anii 74, prim-secretarul judeţului Caraş-Severin avea un băiat şi o fată fani declaraţi ai trupei Phoenix. Aceştia au intervenit pe lângă tatăl lor să-i lase pe membrii formaţiei să repete la o vilă pe muntele Semenic. Acolo şi-au petrecut Revelionul şi-au cântat în noaptea dintre anii 74-75. Îndată după Revelion s-a pus o zăpadă atât de mare, încât nimeni n-a mai putut să plece cu maşinile până-n primăvară. Au rămas acolo.
De circulat, se mai putea circula numai pe drumul de aprovizionare şi cu telescaunul. Cu scăunelele au cărat boxele şi sculele până sus. Aşa au avut vreme să repete toată partitura cu texte cu tot, au venit şi textierii Foarţă şi Ujică, iar fetele veneau numai sâmbăta şi duminica. Au rămas cu sculele acolo până în martie-aprilie, când au coborât cu „Cantafabulele” gata pregătit. Aşa s-a născut poate cel mai complex şi frumos album din muzica rock românească!
Pentru alte poveşti ascultaţi zilnic SmartFM, pe frecvenţa 107,3 FM, şi nu uitaţi: „Într-o ţară cât o nucă/Unu este Marius Tucă!”
