"Ștefan Iordache, când l-am văzut pentru prima dată, eram în practica de vară cu toți studenții, undeva la Roșia. Toată lumea muncea pe brânci, pentru aveam în noi lucrul acesta, că atunci când ni se dă o sarcină, să o îndeplinim. Băieții coseau, făceau o gramadă de lucruri, singurul care dormea în iarbă, într-un costum de catifea raiată gri, și cu o voluptate pe care nu am cuvinte să o exprim era Ștefan Iordache. Cum era trântit în iarba aia și cât de fericit era, și a dormit toată practica, în timp ce toți ceilalți au muncit pe rupte.
Al doilea lucru pe care mi-l aduc aminte despre el este că a jucat în Arturo Ui, piesa lui Brecht, și era un băiețel ca mierea. Cu o față blândă, cu trăsăturile care apoi s-au făcut atât de vajnice și s-au asprit. Arturo Ui a fost o surpriză uluitoare pentru toată lumea. A făcut un mare rol, la care s-a raportat mai apoi toată viața lui. A mai avut o calitate mare. În general, marii actori când nimeresc un rol bun, chiar și cei geniali, se imită în rolul acela, îl joacă mai departe de fiecare dată, el s-a luptat să nu se imite.
Cred că era un actor care tenta regizorii, îi făcea să fie creatori.
Mai avea ceva grozav, în clipa în care juca prost, vorbea despre asta ca de-o mare reușită a științei, cum de a fost posibil să joace atât de prost.
Mi-am dat seama că și atunci când joci prost, tot tu ești acel actor. Am citit că a declarat că pe el l-ar fi ajutat cel mai mult eșecurile. Era atât de viu, foarte atent la eșecuri, se studia.
Pe urmă a fost acel Hamlet a lui Cernescu, la teatrul Nottara, pe care atunci când l-am văzut îmi aduc aminte că întrebam "Dar asta e din Shakespeare, lucrul ăsta se spune în piesă?". Atât era de întors spectacolul de jocul lui. A fost cel mai bun Hamlet pe care l-am văzut. El era ceea ce se cheamă "creatorul cel mare".
În ceea ce privește persoana lui, cea de toate zilele, îi plăcea viața, îi plăcea vinul, îi plăceau femeile... Avea o natură așa, adulterină un pic, dar se întorcea mereu acasă. Asta înseamnă să ai o latură adulterină, că te întorci mereu acasă. Îi plăceau copiii, îi plăcea teatrul de păpuși. Îi plăcea să cânte. Îi plăcea să asculte...
Foarte greu refuza ceva. Iar când refuza, avea un fel de-a o face prin care nu te jignea, ba chiar te punea pe gânduri și îți explicai tu ce lipsește, de ce-a făcut-o.
S-a mutat de la teatrul Nottara pentru că acolo era George (George Constantin - N.R.). George era ca nucul, sub care nu crește nimic. George avea o personalitate atât de puternică încât orice actor, copil, pisic de acolo avea tentația să-l imite. Și-a dat seama de asta și a plecat.
Mi-e foarte dor de el. Mi-e dor tare de el. Atunci când a fost la Viena și a făcut operația aceea, am simțit demarcația aceea că s-a sfârșit ceva în viața mea. Am înțeles că perioada aceea luminoasă, strălucitoare, când noi eram actori buni și jucam pe scenă se apropia de sfârșit. Fără el și fără noi și fără tinerețea noastră. Vremurile erau grele, erau grele de escaladat, greu de trăit, nu pentru că am fi murit de foame, pentru că nu pot să spun asta, dar aveam fruntea lipită de genunchi. Îți dădeai seama de asta dacă erai conștient și erai viu înlăuntrul tău. Jucam roluri mari, mai mari decât cele de acum. La un moment dat centrul teatrului european se mutase aici, veneau din Anglia, Franța, de peste tot, iubitori de teatru, creatori, critici să vadă ce se întâmplă în România.
Eram frumoși și alergam frumos...", a depănat amintiri în timpurile noastre, despre cele ce au fost, Rodica Mandache.
