Românii drăcuie like there was no tomorrow. Toată lumea drăcuie.
Unii drăcuie și se autodrăcuie. Își drăcuie și copiii!!! Deci cum să-ți trimiți copilul la dracu? Deci cum?
Sau cum să-ți drăcui părintele? L-ai trimis la dracu? Păi la dracu s-a dus, să fii sigur de asta!
Unii blesteamă rău de tot.
„Să n-ai parte și să nu te una și să nu te alta... arză-te-ar focu să te arză” și altele de gen.
Blestemul meu preferat e „să-ți moară la intrare” dar îl spun rar și numai dacă mă enervezi rău. Dacă sîntem prieteni, s-ar putea să scapi.
„Pica-ți-ar netu” e un alt blestem pe care mă gîndesc să-l exprim în cuvinte.
Cuvintele sînt ziditoare. Fără doar și poate. Lumea a fost făcută doar spunînd. Domnul a spus și s-a făcut. Noi sîntem cuvînt și murim cuvînt. După noi rămîne un cuvînt. Numele nostru.
Cine-și imaginează că doar spune niște lucruri la nervi nu știe ce-i aia. Mulți nu cred că rugăciunea are putere tămăduitoare pentru că nu cred în această forță a cuvîntului.
„La început a fost cuvîntul și cuvîntul era la Dumnezeu și Dumnezeu era cuvîntul”. Mai vrei ceva?
Rugăciunea e puternică prin fiecare cuvînt care o compune. Lăsînd laoparte subiectul și obiectul rugăciunii, cînd o rugăciune se împlinește, se împlinește datorită puterii creatoare a cuvîntului și a autenticității sentimentului în starea de rugăciune.
Dacă eu cred în cuvintele mele, atunci și Dumnezeu crede în ele.
Poți să faci un experiment foarte simplu. Urmărește-ți cu atenție starea de spirit atunci cînd spui „te iubesc” și, la fel, atunci cînd spui „te urăsc” și ai să simți diferența.
În România se înjură mult de sfinți și de dumnezei, lucru care m-a șocat de mică. La noi #futuzdumnezeiimătii e la fel de peste tot ca #futuzmorțiimătii. Mai există și varianta #futuzcristoșiimătii. De excepție.
După ce că n-ai habar de puterea cuvintelor pe care le emiți, n-ai habar nici de intensitatea emoțiilor pe care le trimiți în celălalt, recte, în Univers.
Și probabil că n-ai habar că toată energia aia pe care tu i-o trimiți Universului se întoarce la tine negreșit și te lovește cînd ți-e lumea mai dragă.
O să spui că astea-s tîmpenii. Dacă și tu crezi asta, atunci îți propun, cu prietenie, să faci alt experiment. Leagă o găleată cu apă de o scîndură și stai în fața ei. Împinge-o cu putere înainte și nu te mișca. Rămîi pe loc.
Dacă nu pricepi la cuvinte, poate-o să pricepi când te-o lovi găleata aia-n cap, cu aceeași intensitate cu care ai împins-o tu.
