Nu mai e un secret pentru nimeni: sînt cu capu.
Ideea e că înşel foarte bine aparenţele, deşi nu-mi propun asta.
Lumea spune despre mine că sînt ok dar eu ştiu sigur că nu sînt. Sînt politicoasă şi ştiu să mă port.
Chiar dacă nu sînt o bună vorbitoare, ştiu să şi vorbesc. Uneori o dau pe dellirium tremens iar prietenii mei îmi spun că-s haioasă. De fapt, eu delirez.
Ȋndeobşte, sînt un animal social decent. Deşi eu ştiu foarte bine că nu sînt decentă. Doar înşel aparenţele.
Sînt atît de instabilă psihic, încît simt nevoia unei revizuiri a termenului “instabil” din DEX. Sînt atît de “psihic”, încît şi asta trebuie schimbat.
Ȋmi pare rău că păcălesc oamenii că sînt ok, dar eu nu-mi propun asta.
Mă duc şi la psiholog, ca să devin mai bună, mai stabilă.
Fac orice trebuie dar poate că nu fac suficient de mult. Oare contează cantitatea în cazuri d-astea?
Sau, mai degrabă, calitatea? Că nu ştiu. Prefer calitatea, na, că-s intelectuală.
Plîng foarte uşor. Freud ar spune că sînt isterică. Da, sînt. Adică, deci da.
Vezi tu? Problema cu noi, istericele, e că sîntem fete bune da ţipăm mult atunci cînd nu plîngem.
Sau măcar ridicăm tonul.
Şi, de fapt, adevărata noastră problemă nu sîntem noi, ci copiii noştri. Ei sînt cel mai barometru al isteriei noastre.
Dacă nu mă opream la timp cu manifestările mele isterice, o transformam şi pe fiică-mea într-o mini-isterică dar m-am oprit, că mă duce capu şi-mi dau seama de lucruri.
Dar noi ca noi. Noi putem să fim oricum.
Noi sîntem oricum o cauză pierdută, să ne-nţelegem. Nu se mai aşteaptă nimeni la nimic bun de la noi.
Nici măcar noi înşine nu mai aşteptăm nimic de la noi. Dar copiii… copiii ăştia sînt problema, pentru că ei te pun faţă-n faţă cu tine însăţi.
N-ai cum să fii isterică de faţă de copilul şi atunci te abţii. Şi toată isteria aia abţinută izbucneşte în moduri dintre cele mai bizare.
La mine se manifestă în scris. Am multe texte pe care ţi-ar fi jenă să le citeşti. Sînt texte pe care nu le-am arătat niciodată nimănui. Sînt texte de psihopată.
Nişte abjecţii de ultimă speţă.
Adevărul adevărat e că, decît să-ţi baţi copilul, mai bine scrii abjecţii şi le salvezi într-un folder cu denumire cuminte, ca să nu bată la ochi.
Ȋntrebarea mea ar fi dacă mă mai recuperez. Sincer, eu cred că nu. Niciodată.
Sînt iremediabil şi funciarmente dusă cu pluta.
