Recitesc Marquez da’ n-o să-l mai recitesc mult. Mă deprimă.
La el nu se-ntîmplă nici o iubire. Toate iubirile sucombă în ani de aşteptare şi de “absurduri construite pe coincidenţe nespuse”.
Ai senzaţia că eşti într-o conjuraţie cosmică a necomunicativilor patologici!
Ȋn “Cronica unei morţi anunţate”, de pildă. Angela Vicario îl iubeşte pe Bayardo San Roman dar Bayardo San Roman nu dă semne să corespundă la amoarea Angelei.
Angela îl iubeşte ca o nebună pe Bayardo San Roman, aflat în alt oraş, în altă parte.
Nu vă reţin prea mult, povestea mi-e foarte proaspătă-n minte şi, citită cu mintea de acum, o regăsesc altfel, mult mai emoţional dar şi mai revoltată decît acum douăzeci de ani, cînd nu percepeam timpul aşa cum îl percep acum.
Bref, proasta de Angela, “nebună după Bayardo”, cum singură s-a descris, se gîndeşte atît de intens la el, încît uneori are senzaţia că e lîngă ea şi-i aude respiraţia.
“Ȋi era de ajuns să închidă ochii pentru a-l şi vedea, îi auzea respiraţia lui în mare”, descrie aici domnul Marquez efervescenţa interioară a Angelei Vicario. Aiurită de dor, Angela se apucă să-i scrie lui Bayardo.
Mai întîi un bileţel, pe urmă alt bileţel, pe urmă, după două luni, alt bileţel. Pe urmă, şase scrisori. Toate fără răspuns.
“Dar se mulţumi cu certitudinea că el le primea”. Pe urmă se apucă să scrie cu patimă, scrisoare după scrisoare.
Ȋn fiecare zi de vineri, poştăriţa venea să-i ia scrisoarea Angelei pentru a o livra în siguranţă necomunicativului ăluia de Bayardo San Roman.
Ȋi scria cu patimă, scrisoare după scrisoare, răscolindu-se pe sine, toată, uneori cu frustrări, alteori cu dorinţe, alteori cu ură, alteori cu revoltă, alteori îşi născocea boli necruţătoare pentru a-l determina să-i răspundă. Dar nici una dintre aceste scrisori nu-l făcuseră pe Bayardo să se întoarcă la Angela Vicario.
Odată, a răsturnat călimara cu cerneală pe foaie şi i-a trimis-o aşa, scriindu-i în subsol “ca dovadă a iubirii ce ţi-o port, îţi trimit lacrimile mele”.
După 10 ani de aşteptare, i-a trimis o scrisoare de 20 de pagini.
După încă şapte ani, într-o toridă zi de august, Bayardo San Roman apare.
“Ei bine, spuse, iată-mă”. Avea două valize. Una cu hainele cu care venise pregătit să rămînă, alta cu cele două mii de scrisori pe care i le scrisese ea.
Nedeschise.
La douăzeci de ani nu reţinusem frustrarea timpului şi ţin minte că mi s-a părut de-a dreptul poetic faptul că Bayardo San Roman nu deschisese nici o scrisoare.
Acum Bayardo San Roman nu doar că mă revoltă, dar l-aş desfiinţa într-un singur capitol, făcîndu-l să sufere ca un cîine, ca o compensaţie pentru anii lungi şi dureroşi de aşteptare la care o supusese pe Angela Vicario.
Țin minte că acum douăzeci de ani nu mi-am pus nici problema, foarte serioasă, de altfel, de ce s-a întors Bayardo San Roman.
Nu reţin vreun sentiment de revoltă de acum douăzeci de ani.
Am reţinut absurdurile conjuncturilor şi pasiunile oamenilor care-i fac atît de… umani, micile lor mizerii şi ipocriziile perpetuate de societate. Şi faptul că nimeni nu-i bagă-n seamă pe nebuni.
Ȋnsă acum sînt revoltată. Nu cred că mai recitesc ceva.
Auzi! Să primeşti două mii de scrisori şi să nu deschizi nici una! Pff!
Cred că citesc ceva nou.
Deşi mi-e tare dor de “Herzog”. Oare cum l-aş citi acum?
