Cu ocazia premierei filmului “Sherpa”, care va fi difuzat duminică seară (ora 22.00) la Discovery, regizoarea Jennifer Peedom a răspuns la câteva întrebări. Să vedem ce spune ea despre filmări și despre cea mai neagră zi din istoria MUNTELUI.
Cum v-a venit ideea de a produce acest film dedicat șepașilor?
Jennifer Peedom: Eu am lucrat ca operator și regizor la altitudine mare, în diverse expediții. Când eram mai tânără, în Himalaya, mă uimea mereu faptul că imaginile cu șerpași se tăiau la montaj, erau eliminate din filme. Astfel, povestea șerpașilor era de fiecare dată trecută cu vederea… După ce am lucrat cu o anumită companie care organiza expediții, am ajuns să cunosc foarte bine o anumită echipă de șerpași și mi-am dat seama că, după apariția Internetului, urmărind la rândul lor acest gen de filme pe YouTube și Facebook, a început să-i deranjeze faptul că ei erau neglijați. Unii dintre ei chiar mi-au spus că fețele șerpașilor nu se văd niciodată în filme. ”De ce nu sunt prezentate fețele șerpașilor? Oare cineva încearcă să ascundă faptul că noi facem toată treaba?” Problema mă preocupa și pe mine deja de câțiva ani și atunci m-am gândit că lucrurile au început să se schimbe pe Everest. Am păstrat legătura cu acei oameni și cu industria Everestului. Urmăream mereu ce se întâmplă și mi s-a părut că venise momentul potrivit pentru un film care să se concentreze numai asupra șerpașilor, prezentând o expediție pe Everest doar din perpectiva lor. Așa s-a născut acest film.
După părerea dv., comunitatea șerpașilor are obiceiuri extraordinare, care ar putea surprinde un om născut și crescut în cultura occidentală?
Jennifer Peedom: Șerpașii sunt budiști, respectă tradițiile budiste. Ei cred că natura este foarte importantă și că zeii lor se află în munți, în râuri și lacuri și în toate aceste lucruri din jurul lor, așa încât au un mare respect pentru natură. Sunt adepții unei religii budiste tibetane foarte tradiționaliste.
Cât de dificil a fost să produceți filmul, lucrând în condiții atât de grele? Cum v-ați simțit personal? Ați folosit anumite echipamente speciale pentru producție?
Jennifer Peedom: Voi răspunde mai întâi la prima întrebare. Este un film produs în niște condiții cu încărcătură emoțională foarte mare. E foarte greu să lucrezi la altitudine, iar eu știam asta, fiindcă am mai lucrat în astfel de condiții, așa că am luat cu mine o echipă de oameni cu multă experiență. Cu unii dintre ei mai lucrasem deja, ceea ce e foarte important, fiindcă nu orice organism se poate adapta să lucreze bine la mare altitudine. Ziua în care s-a produs avalanșa a fost o zi cumplită pentru noi toți, pentru întreaga echipă de filmare, dar mai ales pentru șerpași. Aveam șerpași și noi, în echipa de filmare… Cât despre echipamentele cu care am lucrat, am folosit tot felul de camere, începând cu GoPro-uri și iPhone-uri chiar, ca să filmăm câteva dintre primele mitinguri de protest. Am avut însă și camera performante, cu care am filmat cadre din aer, de la mare înălțime. Cred că am avut până și o cameră electrică… Am avut doi cameramani șerpași, care au filmat cu camerele lor, după ce i-am învățat cum să le folosească. Am ajuns să filmez chiar și eu, deși nu pornisem la drum cu intenția asta, dar sunt multe lucruri de făcut dacă vrei să-ți menții camerele de filmare în funcțiune, la mare altitudine. Unde frigul este doar o mică problemă, printre multe altele…
Credeți că, datorită documentarului dv., europenii și americanii vor putea înțelege mai bine acum cultura șerpașilor și abilitățile lor unice?
Jennifer Peedom: Da, sper că da! Feedback-ul primit până acum confirmă acest lucru: mulți oameni nici măcar nu știau că șerpașii sunt o grupare etnică. Credeau că ”șerpaș” este doar denumirea unui job – și, într-o oarecare măsură, chiar așa e, însă șerpașii care fac acest job sunt de fapt o grupare etnică originară din Tibet, care a traversat Nepalul în urmă cu câteva sute de ani. Sper că filmul a prezentat clar nu numai munca pe care o fac acești oameni pe Everest, dar și viața lor culturală și spirituală. Noi am petrecut mult timp în satele șerpașilor și sper sincer ca acest film să ajute publicul să-i înțeleagă mai bine.
Credeți că veniturile pe care le obțin șerpașii sunt pe măsura riscurilor pe care și le asumă?
Jennifer: Nu cred că aceste riscuri ar putea fi vreodată acoperite în bani – cel puțin în anumite privințe. Sigur, fiecare dintre noi trebuie să decidă pentru sine. Dar eu asta cred. Acești oameni își asumă niște riscuri uriașe, iar mie mi se pare că Everestul devine tot mai periculos. Gheața… Vorbim în film despre seracuri, niște protuberanțe de gheață acumulate din cauza fisurilor provocate de schimbarea climei. Iar aceste turnuri de gheață se prăbușesc acum mai des ca înainte, transformând orice ascensiune într-un fel de ”ruletă rusească”. Mie mi se pare foarte mare pericolul, dar desigur, nu eu sunt cea care decide… Oamenii aceștia ar putea câștiga mai mulți bani dacă ar face alte lucruri, dar unii dintre ei decid să-și asume totuși astfel de riscuri. Alții însă au ales să renunțe la ascensiuni, fiindcă sunt foarte periculoase.
Care a fost cea mai periculoasă situație cu care v-ați confruntat în perioada filmărilor pentru acest documentar?
Jennifer Peedom: Cred că situația cea mai periculoasă a fost când echipa mea de șerpași a trecut prin porțiunea cu cascada de gheață. Aveau montate camerele Go Pro, dar filmau și cu camerele date de noi. Și filmau chiar în ziua când s-a produs avalanșa… M-am simțit incredibil de ușurată atunci când am aflat că, deși era în zonă, echipa noastră de filmare se afla totuși la vreo 15 metri deasupra locului unde s-a produs avalanșa. Au fost atunci foarte, foarte aproape… Iată deci o situație foarte periculoasă cu care s-au confruntat, în timp ce își făceau meseria. Șerpașii cărau în acea zi provizii și bagaje pentru expediție, însă își luaseră și camerele de filmat. Făceau un fel de test, ca să vadă cum se descurcă și cum le iese filmarea. Urmau să se întoarcă apoi și să-mi arate cadrele filmate, fiindcă încă erau în faza în care învățau cum să folosească echipamentele… Da, cred că asta a fost cea mai periculoasă situație prin care am trecut.
Jos, în tabăra de bază, această misiune nu mi s-a părut prea periculoasă, la început. Evident, am fost de altă părere când în anul următor s-a produs cutremurul care a provocat avalanșa și aceasta a trecut fix prin locul unde cu un an în urmă fuseseră instalate corturile noastre. Mă bucur mult că n-am fost acolo în acel an și deci pot să spun că nu m-am simțit în pericol iminent. Se zvonea că șerpașii erau furioși și că ar fi putut deveni violenți. Dar eu nu am avut deloc senzația că ar fi așa și nu m-am simțit câtuși de puțin amenințată de șerpași. Dimpotrivă, mă simțeam foarte în largul meu când mă mergeam prin tabăra de bază și, din punctul meu de vedere, acele vorbe au fost doar niște zvonuri. Nu am avut niciodată vreo dovadă că un șerpaș ar fi devenit violent sau agresiv. Nu m-au făcut niciodată să mă simt amenințată în vreun fel.
Ce anume vreți să le arătați telespectatorilor despre această cultură? Ce ați dori să le transmită filmul pe care l-ați produs?
Jennifer Peedom: Aș vrea să le prezint o altă perspectivă asupra Everestului. Cu toții am văzut deja documentare despre Everest. Probabil multe dintre ele au fost difuzate chiar de Discovery Channel. Eu sigur am văzut multe asemenea filme, însă acum mi-am dorit să fac un documentar despre Everest care să fie diferit. Sper că publicul care va urmări acest film va înțelege mai multe despre șerpași și cultura lor. În plus, oricine se gândește să cucerească Everestul va putea înțelege mai bine ce riscuri le cere acelor oameni să-și asume, în numele său. Mesajul filmului nu este să nu mai urcăm pe munte. Nu pot eu să spun așa ceva… Dar tot ce sper este ca filmul să le deschidă cu adevărat ochii oamenilor, să-i facă să perceapă corect riscurile pe care și le asumă șerpașii pe Everest, în așa fel încât, dacă se hotărăsc vreodată să urce pe Everest, să facă asta în cunoștință de cauză.
Chiar și unii dintre alpiniștii de alte naționalități care au fost în expediția noastră și au văzut filmul mi-au spus că au fost surprinși, fiindcă nu își dăduseră seama ce se întâmplă cu adevărat, care e dimensiunea reală a pericolului. E interesant că, deși acești oameni au fost acolo, pe munte, în aceeași expediție cu noi, nu și-au dat seama de pericolul real la care se expuneau șerpașii care treceau prin cascada de gheață în fiecare noapte, nu au înțeles toate riscurile pe care și le asumau… În plus, au fost multe aspecte culturale pe care alpiniștii nu le-au înțeles… Cred că e o idee bună să facem lumină în această poveste și să ne concentrăm acum asupra oamenilor care de obicei nici măcar nu apar în asemenea filme.
Cât timp v-ați petrecut în Himalaya, ca să regizați documentarul?
Jennifer Peedom: M-am dus și m-am întors de câteva ori… Cred că în total am făcut trei călătorii. De fapt, două, dar m-am dus și în Darjeeling de câteva ori, ca să le iau interviuri rudelor lui Tenzing Norgay. Au fost mai multe călătorii de pregătire a acestor discuții… Cred că am petrecut cam șapte săptămâni în expediție. În final însă, expediția a fost anulată, așa încât am ajuns să stăm acolo mult mai puțin timp decât ar fi trebuit.
De ce credeți că șerpașii încă se bucură să escaladeze muntele?
Jennifer Peedom: E foarte simplu: din cauza banilor. Oamenii primesc 5000 de dolari pe sezon, dacă ajung până sus, pe vârf. Cred că suma asta reprezintă cam de 10 ori salariul mediu din această țară, deci șerpașii pot să câștige mulți bani într-un sezon, dacă totul merge bine. Evident, miza e foarte ridicată. Dar ei fac această meserie grea fiindcă, la fel ca noi, toți ceilalți, și ei vor să-și facă o casă, să le asigure o educație copiilor lor… Deci totul e, de fapt, foarte simplu.
Câte pregătiri trebuie să facă șerpașii, înainte să urce pe munte?
Jennifer Peedom: Ei trăiesc deja la mare altitudine, deci nu au nevoie de prea multe pregătiri. Cred că învață la fața locului. Sigur, șerpașii din echipa mea au fost instruiți pentru ceea ce aveau de făcut, dar cred că elementul cel mai important, când se pregătește o expediție pe un munte ca Everestul, este aclimatizarea. Iar aici șerpașii au deja un avantaj, fiindcă ei sunt deja mai bine aclimatizați decât noi. Dar sigur că și ei trebuie să se pregătească pentru un vârf atât de înalt cum e Everestul… În plus, ei mai au nevoie și de niște pregătiri spirituale. Înainte să plece la drum se duc la mânăstire și se roagă mult, aprind niște lămpi speciale și întreaga familie se roagă pentru ei. Deci da, aș spune că șerpașii au mai degrabă nevoie de o pregătire spirituală pentru a urca pe munte.
