Sîntem din aceeaşi generaţie. Eu sînt cu doi ani mai mare decît el. Eu am trecut Pragul (adică patrujdeani, nu vă gîndiţi la chestii!), el nu. Ȋncă.
Vreau să vă împărtăşesc un lucru extraordinar de plăcut: de cîte ori aud/ văd/ oameni din aceeaşi generaţie cu a mea doar vorbind lucruri banale, mă simt ca şi cum am fi crescut în aceeaşi casă.
E ca şi cum am fi rude, ca şi cum ne-ar fi crescut aceiaşi părinţi. Pentru că există, în generaţia noastră, a celor de patruzeci de ani, un sentiment al onestităţii şi al asumării pe care cei din generaţiile post-80, să zicem, nu-l au.
Nu vreau să plictisesc intrînd în amănunte, dar mai ştiu că aceia din generaţia noastră şi chiar de mai jos decît noi ştiu despre ce vorbesc aici.
Am fost la multe concerte cu Viţa-de-Vie, pentru că, dintre trupele autohtone, acum zece ani, cînd aveam timp de hălăduială, erau singurii care-mi plăceau.
Mai erau puţin şi Omul cu Şobolani, dar nu la fel ca Viţa de Vie.
Nu ştiu dacă recunoaşteţi sentimentul ăla, cînd un om totalmente nescunoscut vorbeşte în prezenţa ta, pentru prima oară.
E ceva în spiritualitatea lui, care-ţi ajunge direct la inimă. Adică acolo unde trebuie.
Ȋn noaptea incendiului din Colectiv, Adi Despot căra oameni în braţe şi striga la cei valizi să facă şI ei ceva, nu să filmeze atîta.
Adi Despot şi-a făcut datoria de om, pe urmă a dispărut. Am văzut articole de online (mereu îmi vine să zic <ziar>) “De ce tace Adi Despot?”
Păi ce p.la mea vrei să facă Adi Despot?
Nu ştiu cîţi dintre cei care ne citesc acum îşi mai aduc aminte de incendiata din Ploieşti de la începutul anilor 90.
O nebună îşi dăduse foc în faţa primăriei, #numaiştiu pentru ce motiv. Camaramanul filma şi aia ardea.
Țin minte c-au urmat săptămîni de talk-show-uri pe teme de deontologie journalistic: “Ce trebuia să facă acel cameraman? Să lase camera şi s-o scape p-aia din foc sau, dimpotrivă, să reţină totul pentru posteritate?”.
Atunci, încrîncenările erau teribile şi stupide. Astăzi sînt cît se poate de clare. Dobitocu trebuia să lase camera şi s-o salveze pe tîmpită.
Pe Adi Despot nu ştiu cine l-a băgat în seamă în seara aia, cînd el căra oameni în spate şi alţii filmau, iar el zicea şi el de ajutor.
Au trecut cinci minute de la ziua lui Despot. E douăşpe şi cinci.
La mulţi ani, Adi Despot!
