N-am avut net două zile. Puteam, la fel de bine, să n-am aer două zile.
Mi-a fost foarte greu fără net. Foarte greu. N-am avut nici telefon.
Deci n-am avut nimic. Și chiar pusesem pe feizbuc niște fotografii ale unei franțuzoaice care s-a retras la țară cu copiii ei și trăiesc așa, ca niște asociali, fără net, fără telefon, fără nimic.
Copiii ei se joacă în noroi și ling înghețată bio, făcută de ea în casă, cu lapte bio de la vacă bio. Ziceam că vreau și io așa.
Că vreau și io viață fără net, fără tehnologie. Să mă duc și eu la țară și să mulg vaca și să-i fac înghețată fiică-mii, care să nu simta nevoia unei tablete și io să nu simt nevoia s-o expediez pe net ca să scap de ea.
Na, că universu m-a ascultat și mi-a dat viață fără net. Și fără telefon.
Primul drum pe care l-am făcut a fost să caut numărul de telefon al ălora de la cablu ca să mă rezolve cu netul dar pe urmă mi-am dat seama că n-am telefon.
Cum să sun la compania de cablu fără telefon? Simt că intru-n fibrilații.
Mă gîndesc să mă relaxez și să mă bucur. Da, clar, hai să mă bucur, dă-l încolo de net și de telefon. Viața e frumoasă. La urma urmei, nu m-am născut cu net în cap.
Uite ce soare e afară și oamenii ăștia își verifică în permanență feizbucu. Băi, ce autiști! Ia să-mi redescopăr plăcerea mea de a căuta forme în nori.
Foarte drăguț. Excelent. Norii sînt foarte frumoși. Cumulonimbus ăia.
Mă simt deja specială. Nu sînt ca toți ăștia din parc care stau numai cu ochii-n telefon. Băi, ce mult pierd oamenii!
Ce mult pierdem noi stînd mereu cu ochii-n telefon! Eu n-am net și nici telefon, eu mă distrez uitîndu-mă la nori și jucîndu-mă ca un copil. Drăguț.
Oare cine ce a mai postat pe feizbuc? N-are rost să mă mai gîndesc, eu acum redescopăr lucrurile simple, cum ar fi, de exemplu, să mă uit la copii cum se joacă. Gizăs!
Cum să fac să am un telefon? Dacă i l-aș fura ăsteia care și l-a lăsat pe bancă și s-a dus să-și ajute copilul să se dea jos de unde s-a cățărat? O fi bine?
Doar să sun la ăia de la cablu, pe urmă mă prefac că i-l găsesc și i-l dau înapoi.
„Alo? Compania de cablu? Vreau net și-l vreau acum! Acum! Ieri, dacă se poate! Și grăbiți-vă! Acum vreau net”.
Ei, e doar o criză de sevraj. Lasă că-mi trece. În străinătate oamenii se duc la psiholog ca să scape de dependența de net.
Aici n-am auzit pe cineva să spună că e dependent de net. Bine, dar nu sînt dependentă de net, să ne-nțelegem. Jobul meu mă obligă să am net.
Netul e... cum să spun... un imperativ. Face parte din job description. Nu e ca și cum vreau eu net. În nici un caz. E pur și simplu necesar să ai net.
Dacă mă gîndesc mai bine, nu mai vreau nici televizor.
Eu cunosc pe cineva care nu-și deschide niciodată televizorul și-o duce foarte bine. Bine, că nu știe nici cine-i Mădălina Ghenea da ce contează?
Băi, deci mi-a venit o idee. Aveam, un telefon foarte vechi. Acuma mi-am adus aminte. E perfect! Deci îi pun ăstuia cipu de la ăla care s-a stricat și-l pun la ăsta ca să pot suna la compania de cablu.
Băi, cît sînt de inteligentă! Îmi merge capu ca la balamuc! Sînt foarte, foarte inteligentă și genială. Ia să vedem.... funcționează?
Ah, n-ar baterie. Sper din toată inima că am încărcător pentru prostu ăsta! Dă Doamne să am încărcător, dă Doamne să am încărcător... merge! Am antenă! Sun la compania de cablu.
„Alo? Compania de cablu? Vreau net! N-am net! Vreau net! Înțelegeți că n-am net și vreau net! Vă spun tot ce vreți... orice numai să-mi dați netul înapoi! Vreau net și-l vreau acum!”
Ah. Am net. Băi, deci am net! Am net! Sînt genială și am net! Ce frumos e gugălul! Îmi plac culorile astea!
Fata mea zice „gugăl” de cînd a început să emită cuvinte. Adică de foarte devreme.
Pe vremea mea, era un cîntec pionieresc care conținea versul „întîiul meu cuvînt de <pionier>”. Astăzi e valabil pentru gugăl. Pur și simplu iubesc gugăl.
