Marius Tucă: Pentru început, cum vrei să vorbim? Cu „dumneavoastră” sau la per tu?
Toni Grecu: La per tu, n-are rost altfel.
La televiziune e destul de important. Ştii că dă o notă de neseriozitate când vorbeşti la persoana a doua singular?
Aşa e la noi, la români. În restul lumii nu există aşa ceva, nicăieri în lume. La noi este o scorţoşenie gratuită, de convenienţă şi care ascunde o ipocrizie naţională.
Deci ne apucăm de treabă?
Da, sunt pregătit, care e miza?
Miza este să facem un interviu foarte tare, care să rămână.
Da? Să rămână în istorie... Să-l înrămeze şi să-l pună în staţiile de metrou. Cum erau versurile Ninei Cassian în metroul de la New York. Acolo e o combinaţie foarte stranie de cultură şi civilizaţie şi lucruri insalubre, oameni ciudaţi, toxicomani. Am avut surpriza să văd într-un vagon, pe lângă tot felul de reclame, versuri de Nina Cassian, în engleză. Aş vrea să văd aşa ceva şi la noi: poezii afişate în metrou.
Ai văzut ce zi „superbă” e afară, cu ploaia asta?
Da, e o zi frumoasă...
Mă gândeam: când plecaţi la filmare într-o zi ca asta, cum reuşiţi să ieşiţi din starea pe care v-o dă vremea şi să intraţi în starea din platou, în rolurile voastre?
Aş începe cu o scurtă paranteză. Vremea de afară e în concordanţă cu evenimentele politice şi sportive ale săptămânii. Se pare deci că avem un numitor comun cu natura. Sufletul nostru românesc rezonează, ca de obicei, cu natura. Dacă la fotbal am reuşit să fim înfrânţi pe jumătate, iar la Bruxelles am fost nu înfrânţi, ci doar aşa, un pic... formula din raport mi s-a părut senzaţională, este atât de vagă, o lecţie de diplomaţie, de formularistică în diplomaţie, aşa ceva nu am văzut! Cum să dai un răspuns în care să spui că economia românească poate fi considerată economie de piaţă numai din momentul în care reformele vor continua... Aşadar nu e încă momentul, dar reformele „vor continua”, înseamnă că ele există.
Vedeţi, şi dumneavoastră comentaţi tot fără suflet!
Am fost hain! Aşa suntem noi românii, punem suflet în tot. Ăia de la Comisia Europeană n-au suflet! Nemţii, francezii n-au suflet!
Chiar pe definiţia poporului român a fost această formulare. Incredibil!
Mioriţa!
Hai să nu vorbim despre Mioriţa, că dacă vorbim despre ea, vorbim pe urmă şi de Baltagul, şi de Neamul Şoimăreştilor.
Ba de la Baltagul ajungem la ştirile de la ora 5, alea cu topoarele în cap.
Acum avem şi varianta bună.
Da, am văzut, e o variantă plăcută. Dar să închid acum paranteza şi să spun că, indiferent de vremea care e afară, în platou este soare! E soare, e samba, e rumba! Serios acum, ne afectează vremea, toţi din grup suntem meteosensibili, dar în platou emoţia şi adrenalina cresc atât de tare că eşti ca într-o cutie neagră. Eşti izolat de tot ce se întâmplă afară şi uneori chiar uităm de toate, ne vedem de treabă, ne uităm apoi la ceas şi vedem că au trecut şapte-opt ore fără să ne dăm seama. E o muncă foarte dură.
Bine, în direct ai extrem de clară noţiunea timpului. În schimb uiţi absolut tot. E interesant că orice durere de cap sau orice altceva se vindecă, practic, în timpul emisiei.
Şi te apucă de zece ori mai tare după ce se termină. Aia e problema. Cantitatea de adrenalină consumată acolo poate că un cioban o consumă într-o viaţă de om... Nu am nimic cu ciobanii, Doamne fereşte, le respect meseria, plus că toţi ne tragem din ciobani, mai ales bucureştenii, nu? Ce, e o ruşine să fii cioban? Eu am neamuri, rude care sunt ciobani şi sunt nişte oameni extraordinari.
Şi tata-mare are oi!
Deci care e problema? Ciobanul e un om la care adrenalina apare din când în când, dacă un berbec face vreo prostie cu o oaie, îl apucă o emoţie, ceva de genul ăsta...
Sau trece turma calea ferată.
Da, dar s-au făcut nişte studii medicale care arată că stresul are şi un rol benefic asupra organismului şi mai ales asupra creierului.
Ţi se pare că vezi la mine vreo schimbare?
Despre oamenii care n-au emoţii, care nu au emisie de adrenalină când apar în public se zice că sunt falşi. Ei nu simt momentul, nu îl trăiesc.
Cât durează să ieşiţi din starea asta de tensiune de la filmare?
La mine, ziua de filmare începe cu o noapte înainte, nu există atunci să am o noapte fără insomnie. Deci noaptea de dinaintea filmării este o noapte scurtă, de trei-patru ore. În rest, ochii în tavan şi gânduri multe-multe, amestecate. După filmare mă dor, o să râzi, şi tălpile. Din cauza alergăturii din platou, a statului în picioare, de la încordare. Şi am febră musculară. Când te destinzi, atunci apar durerile.
Mie mi se pare că masa de la emisiune nu se potriveşte. Că e prea mare, că e prea mică, scaunul e prea pe spate... Toate astea înainte de emisiune. La voi cine lucrează tot ce înseamnă texte, scenariu, regie şi aşa mai departe?
Sunt lucruri care se fac în două sisteme diferite: în grup şi individual. În grup, lucrăm la birou – în echipe, pe ateliere. Momentele individuale au rămas monologurile, care sunt rare. Restul sunt activităţi comune. Nu vreau să descriu mecanismul de creaţie, pentru că e foarte complicat.
Mai complicat decât raportul de ţară?
Mai complicat decât raportul de ţară nu poate fi nimic!!!
Hai să vorbim de noul vostru format din octombrie. Fără să te flatez, cred că este cea mai tare producţie de televiziune din România la ora actuală.
E o producţie foarte complexă şi asta ne-am şi dorit: să facem altceva decât am mai făcut şi să nu ne comparăm cu ce fac alţii. Ţinta a fost să fim mai puternic ancoraţi în realitate. Şi, ca să faci asta şi să convingi telespectatorul, trebuie să iei marfă dintr-o emisiune serioasă. De exemplu, iei de acolo nişte subiecte care sunt adevărate-adevărate. Le comentezi un pic, dai nişte secvenţe din reportaj, ca să înţeleagă publicul despre ce e vorba, apoi continui subiectul în studio după cum vrei tu. Şi faci umor, faci băşcălie, faci ce vrei...
Vorbeam noi odată că umorul de actualitate are cel mai puternic impact.
Asta vrea publicul acum, nu poveşti inventate, nu-l mai interesează. „Umor de umor” nu prea mai vrea. Este public şi pentru asta, dar omul vrea să fie dinamism, subiecte multe, să capete şi informaţie.
Avantajul este că multe dintre subiectele abordate sunt caricaturi înainte să le caricaturizaţi voi.
Exact. Este, cred, lucrul cel mai important pe care o să-l facem în sezonul acesta.
Hai să spunem pentru cei care citesc Jurnalul naţional că audienţele voastre au fost incredibile anul acesta. Aţi bătut orice record în ceea ce vă priveşte. Aţi bătut şi meciul Dinamo-Rapid, ceea ce este foarte important, pentru că meciurile de fotbal, derby-urile, sunt vârfurile în televiziune.
Da, a fost o performanţă şi sper să se menţină acelaşi trend ascendent, nu?
Audienţele astea pot rezulta din noua reţetă?
Pleacă din format, din reţetă, pleacă din marketing, adică poziţia emisiunii în programul serii, pleacă din vremea de afară. Cea mai mare concurenţă în televiziune, în realitate, nu o face meciul de fotbal, ci soarele şi vremea bună. Oriunde în lume, vara se dau reluări, nu se investeşte în televiziune.
La noi se investeşte. Vara, dacă nu faci ceva, nu exişti. Cum aţi ajuns la Antena 1?
M-am întâlnit odată cu un băiat, Marius Tucă îl cheamă. Mi-a dat telefon într-o iarnă, era marţi...
Aşa e, corect!
M-a întrebat ce mai fac şi am spus că dau zăpada din faţa garajului. Exact asta făceam, nu era nici o glumă. A fost o primă întâlnire, apoi ne-am mai văzut după vreo şase luni şi am reuşit să...
Eu chiar uitasem, am pus întrebarea gândindu-mă că cine ştie ce aflu. Acum îmi amintesc de telefon. Vorbisem cu conducerea Antenei 1 şi te-am sunat. Eu eram persoana lor credibilă.
Da, erai vârful de lance.
Vârful de lance şi impresarul. Longevitatea cum se explică?
Nu ştiu cum să răspund la întrebarea asta. Până la un moment dat aveam o explicaţie. Era bucuria jocului, o pasiune transformată în meserie. Dar, de vreo câţiva ani, nu mai am explicaţia asta. Cred că am ajuns la vârsta când nu mai avem chef să ne apucăm de altceva. Încă îmi place ceea ce fac, de ce altceva să mă apuc?
Şi mie mi se pune întrebarea aceasta şi nu ştiu ce să răspund. Numai că la voi, spre deosebire de mine, este vorba de mulţi oameni. Voi nu doar că aţi rezistat în timp, dar aţi rezistat în aceeaşi formulă.
Dar ştii care e problema ta cea mai mare, după mintea mea? Este că tu, când iei o decizie greşită, nu poţi da vina pe nimeni.
Nopţile de nesomn de aici pleacă.
Nu ai ţap ispăşitor. Noi avem pe cine da vina, dar apar alte lucruri: modul de a gândi al fiecăruia, priorităţile fiecăruia.
Câţi sunteţi?
Nouă oameni, la care se adaugă alţi prieteni vitali pentru ceea ce facem. Fie că e vorba de inginerul de sunet şi editorul de sunet Adrian Crişan, care este vital în partea muzicală a emisiunii, fie că e vorba de Lucian Revnic, care este manager şi administrator. Deci nu suntem numai noi cei care ne vedem pe ecran, ci şi alţi oameni importanţi, fără de care ne-ar fi extrem de greu.
Cât filmaţi pentru o oră de emisiune?
Hai să zic o zi. Dar în spatele zilei aceleia sunt vreo trei săptămâni de muncă la texte, la adunat idei şi la pus toate lucrurile în ordine, plus 20 de ani de experienţă.
În emisiune depăşiţi ideea unui sitcom, pentru că aveţi acolo „Tu, tăticu’ şi mămica”, poate cel mai gustat moment – personajele sunt aceleaşi şi are continuitate. Dacă ar fi să mergem pe reţeta din străinătate, aţi face un sitcom de jumătate de oră şi cu asta gata. Nu faceţi totuşi prea mult într-o săptămână?
Nu, pentru că noi nu ne-am propus să facem sitcom. Sitcom nu face nimeni în România. Sitcom nu face nimeni în Europa, nimeni în afara americanilor, poate doar în Marea Britanie...
De sitcom-ul lui Călinescu ce părere ai?
Este o formulă care trebuie admisă şi care ar putea să găsească fani. Este un gen.
Florin Călinescu are experienţă în televiziune, are tot ce vrei. De ce imaginea arată cu totul altfel faţă de un sitcom de afară pe care îl vedem?
Stai puţin: un sitcom din America nu seamănă cu nimic făcut în afară. Alea sunt nişte copiuţe...
Care e diferenţa?
Totul. Absolut totul. Oamenii ăştia fac sitcom de 40 de ani.
Hai să zicem că vine cea mai tare echipă americană să filmeze un Seinfeld românesc...
Nu iese aşa ceva.
De ce?
Pentru că nu e american, pentru că va fi vorbit în româneşte, pentru că va fi făcut în altă parte decât unde trebuie făcut. Fiecare cu ce poate, domnule! Televiziunea din România a fost bună şi foarte bună, după părerea mea, la teatru scurt. Să nu avem pretenţia să facem mai mult. Uite un exemplu clasic: Tanţa şi Costel, Băieşu. E istorie: un text de excepţie, personaje uluitoare şi actori fabuloşi. Asta ne trebuie, nu comedie de situaţie, sitcom. Cu reacţie, cu aplauze şi râsete...
De ce nu a avut serialul Ally McBeal succes în România?
Era preţios şi foarte ancorat în problematica americană, mai ales cea a oraşului Boston. Am fost acolo de curând. Mi s-a părut că am intrat în film, mă uitam pe stradă să văd dacă nu apar avocaţii ăia pe acolo... În America, filmul e ca-n viaţă, şi nu viaţa ca-n film.
Ştii care a fost succesul serialului? Tenta sexuală extraordinară.
Acum e o modă. Uită-te la Totul despre sex sau Mintea unui bărbat însurat.
Şi au apărut şi chestiile cu homosexuali acum. La început m-au oripilat, dar am început să mă obişnuiesc.
În curând o să-ţi placă, aşa începe.
Mă obişnuiesc cu ele că există, dar tot nu pot să mă uit. Aţi exploatat şi voi subiectul când aţi fost în America.
L-am abordat pentru că eram acolo şi pentru că nu se putea să nu-l abordăm. Să fii acolo şi să vezi cea mai mare paradă a homosexualilor din întreaga lume este un eveniment. Am fost şi ne-am uitat, nu pot să spun că mi-a plăcut sau nu mi-a plăcut, ci că a fost un spectacol uriaş. Un spectacol în felul lui, cu 40 000-50 000 de oameni. Un spectacol pe invers, dar un spectacol! Nu ştiai care-s bărbaţi şi care-s femei. Unii arătau foarte bine ca femei şi erau bărbaţi, şi invers. Cea mai şocantă fază a fost când doi bărbaţi superbi, care se ţineau de mână ne-au văzut filmând, ne-au auzit vorbind într-o limbă ciudată şi s-au apropiat şi ne-au întrebat de unde suntem. Am spus: „Din România” şi unul zice: „Bunicii mei sunt din Hârlău”. Nu este o glumă: oraşul Hârlău participă la comunitatea homosexuală a Americii, fie că îi place, fie că nu!
Seinfeld ţi-a plăcut?
Da. E umorul fără miză, umorul despre nimic. Absolut lejer şi pe problematici de interior. Filmul are un puternic filon care ţine de mentalitatea evreilor. Este bine definit din punctul acesta de vedere. Comunitatea evreiască de acolo este extrem de puternică şi are tabieturi, are tabuuri, tradiţii. La ei chestia asta este şi o sursă de umor şi, evident, de bani.
Totdeauna v-aţi ferit să faceţi comparaţii cu Vacanţa Mare, deşi telespectatorul, ca manipulator de telecomandă, face acest lucru în mod constant. De ce crezi că aţi avut audienţe mai bune?
Probabil umorul de actualitate, apoi poziţia în program, noi înainte, ei după ora 22. Toate astea trebuie puse în ecuaţie. Audienţa nu e o chestie rigidă, matematică, de care să te poţi agăţa. Cred că ceea ce contează este să nu-ţi fie ruşine de produsul pe care îl emiţi. Mircea Crişan spunea că un umorist se poate considera fericit atunci când nu-i este ruşine de glumele pe care le face.
Voi aţi făcut compromisuri?
Dumnezeu îmi este martor: nu am făcut glume de care alţii să râdă, iar mie să-mi fie silă.
V-aţi gândit să faceţi film?
A fost o încercare ratată acum vreo trei ani, ratată din motive financiare. Era vorba de vreo 800 000 de dolari şi nu s-au adunat banii ăştia.
Aţi renunţat definitiv la idee?
Nu am renunţat, dar banii sunt un subiect dur.
Nu vă este greu să faceţi o emisiune săptămânală?
Ne-a fost greu şi încă ne este greu, dar nu se plânge nimeni. Asta trebuie să facem acum. Am schimbat convenţia, modul de lucru: nu mai facem spectacole, ci facem televiziune, sunt două lucruri şi două limbaje complet diferite.
Cred că trecerea asta e în avantajul publicului: vă pot vedea mult mai mulţi oameni.
Da, dar spectacolele au ceva ce televiziunea nu va putea avea niciodată: au căldură. Sunt vii. Televiziunea e o chestie electrică. În plus, ceea ce faci în sală faci pentru un public dedicat, care ştie la ce vine, care a făcut efortul de a se deplasa de acasă şi de a cumpăra un bilet. În televiziune trebuie să te adaptezi definiţiei ei primordiale, care înseamnă „media”. Aici nu poţi să faci doar ce-ţi place ţie. Dacă am face aşa, probabil că audienţa noastră ar fi de 1%. Deci trebuie să faci ceva ce îţi place ţie, dar care să fie şi pe gustul cât mai multor oameni.
Şi când veţi ajunge să faceţi numai ce vă place vouă?
Când vom face spectacole în cluburi. Când în România show-business-ul va fi atât de puternic încât artiştii să poată trăi din spectacolele pe care le fac în cluburi.
Regretaţi plecarea Monicăi Anghel?
Sigur, am fost siliţi de context, a primit o ofertă şi am fost puşi în faţa unui fapt împlinit. Am avut nişte discuţii foarte clare cu ea, dar, din păcate, lucrul ăsta s-a întâmplat foarte târziu, din punctul nostru de vedere, şi am intrat în criză de timp cu pregătirea sezonului care trebuia să înceapă în trei săptămâni. În mai puţin de o săptămână a trebuit să venim cu o formulă fără Monica Anghel. Şi nu e uşor. Am găsit-o pe Magda Catone, o actriţă foarte apreciată de public, şi sperăm că vom face o treabă foarte bună împreună.
Ce zici de emisiunea Monicăi?
Antena 1 face nişte eforturi foarte mari ca să arate publicului că este o televiziune puternică. A avut curajul să dea o emisiune de o oră şi jumătate unui om care o face pentru prima dată. E un act de curaj şi din partea postului, şi din partea Monicăi. Lucrurile astea trebuie apreciate şi, înainte de a da eu calificative, trebuie să spun aşa: apreciez şi efortul ei, şi efortul televiziunii. Din păcate, în România, în prea puţine locuri se mai fac astfel de gesturi, de experienţe, dacă vrei.
Cum ţi se par schimbările care au avut loc în televiziuni în vara aceasta? Migraţia unor vedete de la ProTV la Antena 1 şi aşa mai departe?
Uniformizarea este şi bună, şi rea. Dacă se mai fac nişte transferuri, o să avem o singură televiziune naţională pe mai multe frecvenţe. Nu o să mai înţelegem nimic.
Dai drumul la televizor, îl vezi pe Lucian Mândruţă, trăieşti, pentru câteva secunde, cu senzaţia că eşti pe ProTV, apoi realizezi că eşti pe Antena 1. O vezi pe Teo şi-ţi aduci aminte că a plecat de mult din Antenă şi e la ProTV.
E ca în fotbal: o echipă care merge prost trebuie să-şi schimbe neapărat antrenorul. Dacă îl schimbă, merge bine măcar o etapă, două. E şocul schimbării. Antena 1 a avut curaj să facă aceste transferuri, şi în domeniul managerial, şi în cel artistic sau redacţional.
De ce avem atât de puţine vedete?
De ce? Pentru că asta este situaţia şi pentru că suntem o ţară săracă! Apar televiziuni nenumărate, butoanele de la telecomandă devin insuficiente pentru posturile româneşti. Cantitatea de vedete este neschimbată după câţiva ani. E ca în legea lui Murphy, cu inteligenţa pe planetă. O ştii?
Zi-o! Tot ce ţine de inteligenţă mie îmi este străin!
Pe planetă, inteligenţa este constantă, populaţia este în creştere. La noi, aceeaşi cantitate de vedete se împarte la un număr tot mai mare de televiziuni. Ar trebui să existe o şcoală de vedete. Televiziunea să investească în vedetă de când este pe băncile şcolii. Iar când termină şcoala, să o angajeze. Ca la fotbalişti.
Mai e ceva: producţiile interne aproape că lipsesc cu desăvârşire. În afară de Divertis şi Vacanţa Mare, formate de umor...
Mai sunt şi la Prima TV.
Vorbim de producţii proprii.
Da. Sunt sitcom-uri la greu, peste tot.
Producţiile de succes, cele mai multe, sunt importate.
E o problemă mai dramatică decât a vedetelor. Este o cutremurătoare lipsă de idei. Şi mă mai şochează să văd că o televiziune se zbate în unu-două procente, maxim, atunci când dă un film deşucheat sau apare pe ecranul ăla ceva straniu. Şi, în condiţiile astea, apar în continuare alte televiziuni, care au aceeaşi pretenţie, să fie televiziuni comerciale. De unde bani, investiţii...
Inerţia este foarte mare în televiziune, e foarte greu să mai iei jumătate de punct de rating.
E legea primului venit. |la bate un ţăruş în pământ şi gata, este pământul lui, nimeni nu i-l mai ia. Chit că el e un beţiv ordinar, că nu se ocupă de acel pământ, nu face nimic cu el şi de jur împrejur sunt zgârie-nori. Dar pământul e al lui şi nici dracul nu i-l ia. Aşa e şi cu televiziunea. Dacă ai apucat să te uiţi de două ori la un post şi ţi-a plăcut, a treia oară nu te mai dezlipeşti de acolo. Ştii bancul ăla cu primarul care a făcut lucruri minunate? Oamenii au vrut să se lupte cu inerţia. L-au votat o dată, de două ori, de trei ori. Iar la un moment dat l-au schimbat. Iar el s-a dus şi i-a întrebat pe bătrânii satului: „Mă, de ce m-aţi schimbat? V-am adus apă caldă în sat?” „Ne-ai adus.” „V-am făcut străzi?” „Ne-ai făcut.” „V-am dat pământurile înapoi?” „Ni le-ai dat.” „Şi de ce m-aţi schimbat?” „Ca să vedem cum e şi cu altul.”
Primarul ăsta nu există.
Păi, e un banc!
Ce părere ai despre ProTV?
Bună. Reuşeşte să se menţină în atenţia telespectatorului făcând echilibristică. M-am aşteptat ca după ce s-a întâmplat în vara asta să fie mai afectat.
Cu Jojo cum e?
Foarte bine. Jojo este o persoană serioasă, care nu se comportă aşa cum crede publicul şi cum lăsa să se creadă imaginea ei la un moment dat. Îşi face meseria cu mare conştiinciozitate, iar eu şi colegii mei o respectăm.
Eu sunt invidios pe întrebările pe care le pune invitaţilor de marcă, la „Blondele întreabă, bruneţii răspunde”. Aş vrea şi eu să pun întrebări aşa, fără legătură cu nimic, întrucât creează perplexitate şi poţi să ataci mai bine. Care este motivul pentru care tu râzi întotdeauna primul la glumele colegilor? Îi încurajezi sau este o strategie de a induce publicului o reacţie accentuată?
Rolul moderatorului este extrem de important.
Hai, lasă-mă!
Reacţiile mele sunt pe măsura lucrurilor care se întâmplă în platou. Mă distrez foarte tare pentru că de extrem de multe ori uităm textele şi se inventează. Când ai repetat un text de cinci ori şi în platou nu mai e nimic din ce ai repetat, cum să nu râzi? Râzi şi de eroare, şi de ce urmează în continuare.
Care sunt deosebirile esenţiale între umorul românesc şi cel american?
De limbă, în primul rând. În plus, americanii râd tot timpul. Râd şi pe stradă, râd şi singuri. Totul e destins, totul e plăcut. La noi e mai greu. Umorul nostru este mai serios, mai aspru şi are vână, are istorie.
Cine face glume mai reuşite la dumneavoastră acasă?
La mine acasă eu nu fac glume, eu râd. Glume fac şi soţia, şi copilul.
Câţi ani are?
Nouă ani.
Se uită la televizor?
Fotbal. Se mai uită şi la Divertis, se mai distrează, dar tot fotbalul.
Care este comicul dumneavoastră favorit?
Îmi place mult grupul Monty Python, un grup britanic care a făcut mare vogă în anii ’70-’80 şi cu care semănăm oarecum, măcar ca număr de membri. Îmi place Louis de Funès. Dintre americani, John Goodman. Şi clasicii, Chaplin, Stan şi Bran...
Aţi râs vreodată atunci când cineva n-a făcut decât să ridice degetul arătător?
Am avut crize de râs... Au fost spectacole cu mii de oameni când s-a întâmplat chestia asta. Era atâta distracţie pe scenă şi în sală că deja toată lumea râdea, nu mai conta nimic.
Vă veţi da vreodată mustaţa jos, din considerente de imagine?
Dacă va fi nevoie, dacă ţara va trebui să intre în Uniunea Europeană şi nu va putea să o facă din cauza mustăţii mele, deci ar putea rata aderarea la mustaţă, eu mi-o dau jos.
De unde numele „Divertis”?
E un nume pe care l-am pus eu. Vine de la divertisment, pur şi simplu.
Ce simplu e, uneori! Pentru încheiere, care sunt membrii grupului Divertis?
Doru Antonesei, Florin Constantin, Ioan Gyüri Pascu, Silviu Petcu, Cătălin Mireuţă, Cristian Greţcu, Doru Pârcălabu, Valentin Darie, eu.
La ce te-ai gândit când i-ai spus în ordinea aceasta?
În funcţie de cum stau la masă, la birou.
Tu stai în capul mesei?
Nu, la mijloc...
