Era atâta metaforă, atâta poezie în textul acela, încât am fugit din prezentul tot mai prozaic și m-am pitit câteva zile în trecutul idilic. Textul îmi dăduse un brânci candid și duios în altă lume, a tinereții fără bătrânețe... Numele autorului nu-mi spunea nimic, ignoranța, bat-o vina!, dar, în definitiv, preocupările mele ținuseră de ecarisajul judiciar, iar nu de literatură.
Am întrebat la redacție și astfel l-am cunoscut pe Ștefan Mitroi – poet, prozator, dramaturg și publicist. Dar, mai ales, teleormănean. Ca și mine. Biografii asemănătoare. El plecat din Siliștea-Purani, la o azvârlitură de băț de Alexandria, eu, de la Islaz, comună la doar zece kilometri de Turnu Măgurele. Amândoi absolvenți de Drept, dar și procurori o vreme, eu un deceniu, el mult mai puțin. Publiciști, și unul și altul.
Nostalgici până la mistuirea de sine după satul de odinioară, după ceea ce a fost, parcă, adineauri. Dar există și deosebiri, Ștefan Mitroi, de pildă, a primit Premiul pentru proză al Academiei Române pentru un roman remarcabil - Dulce ca pelinul - în anul 2010. Ne-am împrietenit, era inevitabil.
Marian Nazat: Cum s-a întâmplat să pleci din procuratură, într-o vreme în care atîția își doreau să fie procurori?
Ștefan Mitroi: Exista riscul să înceapă să-mi placă! Aveam 24 de ani, mă priveau atât de mulți oameni cu teamă, mi se deschideau atât de multe uși...Și mai exista un risc, unul mai mare decât primul, cel de a începe să-mi doresc tot mai puțin să fiu scriitor, iar eu îmi doream foarte mult asta. Încă de când eram copil. Dorința de a deveni procuror s-a născut mai târziu, în ultimul an de facultate. Cu dorința de a ajunge scriitor pot spune c-am venit pe lume. A prevalat dorința aceasta. Mi-am ascultat adică sufletul, deși mintea s-a împotrivit destul de mult. A nu se înțelege că nu poți fi și procuror, și scriitor în același timp. Poți, cu toate că eu n-aș fi putut. Tocmai d-asta am părăsit procuratura, supărându-mi și părinții, și portofelul, întrucât m-am transferat la Casa de cultură a studenților din București, unde aveam o leafă mai mică decât cea de procuror, care nu era, nici aceasta de pe urmă, cine știe ce pe vremea aceea. M-am dus la mai puțin pentru ceea ce-mi doream mai mult. Au trecut o groază de ani de atunci și încă nu știu dac-am făcut bine sau am greșit !
- Aici te contrazic, magistratul nu prea poate să fie și scriitor, există o autocenzură care îl împiedică să se deschidă celor din jur, statutul său e un canon. Magistratul este mai mult instituție decât individ și cum să se mărturisească o instituție? Culmea, și una represivă! În plus, lumea ar privi o astfel de îndeletnicire drept slăbiciune. Procurorul sau judecătorul nu are voie să-și pună sufletul pe taraba publică, ei trebuie să rămână pe mai departe niște fortărețe cu palisade imposibil de escaladat de către muritorii de rând. Magistratura înseamnă restricții și reprimări, izolare. Știi, eu, după zece ani de silnicie judiciară, am simțit că mă sufoc dacă nu scriu, dacă nu dau drumul tuturor gândurilor și trăirilor zălogite atâta timp. În fine, sunt multe de zis.
Mă interesează, Ștefan, să-mi spui și cum arăta procuratura atunci, în anii ´80, cum erau procurorii? Ai apucat să arestezi vreun infractor? Momentul ăla era decisiv pentru un ins care, prin fișa postului, dorea să-și hingherească semenii, de aceea te întreb. Scoaterea forțată și violentă a unui om, asemenea ție, din mijlocul familiei și al societății, din viața de zi cu zi și aruncarea lui în carceră declanșa niște resorturi greu de imaginat. Te marcau definitiv, îți pecetluiau destinul. Deveneai dintr-odată un călău, cu o putere pe care nimeni altcineva nu o mai avea. Riscai să te transformi în monstru. Sigur, tu ai stat foarte puțin acolo, dar scriitorul din tine nu se poate să nu fi zugrăvit undeva un tablou, o frescă a acelei realități. Și cum era România aia, pe care destui o hulesc acum?
- Cred, dacă e să mă iau după ce se spune acum despre atunci, că eram niște oameni cu puteri dumnezeiești ! Și nu mă refer numai la procurori, ci la toți cei care am apucat acele vremuri. Altminteri, n-am fi avut cum să vedem pe întuneric! Era o beznă groasă, cel puțin la fel de groasă ca minciunile de azi, dar oamenii nu păreau să se împiedice de asta! Vedeau ca și cum era lumină. Ba chiar ziceau că văd dimineața soarele răsărind! Ba chiar spuneau despre cer c-ar fi albastru, iar despre păsări că și-ar permite nerușinarea fără seamăn de a zbura! Ei înșiși, oamenii, adică, între care și procurorii, își permiteau nerușinarea, la fel de mare, de a fi tineri, și, câteodată, de a iubi. Și chiar de a visa. Nu neapărat la altă Românie, deși se întâmpla și lucrul acesta, ci de a visa, pur și simplu! Nici prin gând nu le trecea să-și pregătească apărarea de mai târziu pentru vinovăția de a fi trăit atunci! Măcar procurorii, ca oameni de specialitate, ar fi putut să fie prevăzători, dar n-au fost, în sensul că, în loc să refuze să trăiască, au trăit! Unii s-au mai ocupat și cu arestările, cum se ocupă și cei de azi, doar că ăia de ieri păreau să mai aibă și ceva sentimente, ceea ce-i făcea să semene adesea cu oamenii din rândul cărora proveneau.
Eu n-am arestat pe nimeni, n-am avut când. Ca să nu am când, am și plecat așa repede din procuratură! Nu eram, dacă are vreo importanță asta, membru de partid, al niciunuia dintre partidele existente atunci! Profesia de procuror avea, cum trebuie să aibă și astăzi, legătură cu dreptul, nu cu politica. Nu vreau să spun că pe vremea aceea era raiul pe pământ. Dar, în niciun caz, nu era iadul cum se trâmbițează cu atâta vehemență acum. Sau poate că era, dar, înzestrați cu puterile de care vorbeam mai sus, nu reușeam noi să băgăm de seamă!
- Și totuși, în România aceea, un copil de țărani ajungea student la Drept, ceea ce astăzi este tot mai greu. Ce ți-a venit să alegi științele juridice, de unde până unde? Bănuiesc că siliștenii tăi nu aveau astfel de afinități. Apoi, concurența dezarmantă la o asemenea facultate, câți ați fost pe loc? Să te întreb și dacă te-ai pregătit cu cineva, dacă ai făcut meditații, adică ? Vasăzică, un copil din Siliștea-Purani, în 1975, ia drumul Iașiului... „Încotro mergem noi, Niculaie?”, vorba lui Moromete ăl´ bătrân. Chiar, de ce Iași?
- În timpul liceului, visam să ajung regizor de film. Dar cum nu erau decât patru-cinci locuri la facultatea respectivă, iar copiii celebrităților din domeniu care își doreau același lucru depășeau cu mult această cifră, era destul de clar că unul ca mine n-avea nici cea mai mică șansă, oricât ar fi fost de bine pregătit. Așa că m-am orientat spre științele juridice, mai bine zis, ele s-au orientat spre mine prin vocea unui prieten din liceu, care era deja student la drept. Prietenul acesta, o adevărată eminență cenușie a generației noastre, m-a convins să-l urmez. Cum el era student la Iași, am ajuns acolo și eu. Mai întâi la examenul de admitere, în vara anului 1975.
Eram 14 pe un loc. Am intrat cu medie mare, deși mi-a fost tot timpul teamă că n-o să intru. Nici vorbă să fi avut vreun meditator, în afară de dudul la umbra căruia citeam de dimineața până seara cărți de istorie și filosofie, aproape pentru fiecare lecție din manualele de școală câte-o carte. Când mi-am dat drumul la proba orală, căci exista și așa ceva pe vremea aceea, comisia de examinare mai să nu mă poată opri. Tremuram de frică și turuiam întruna. Dar nu din ce învățasem la școală, ci din ce citisem în cărțile alea. În mod normal, ar fi trebuit să fiu respins, dar dumnealor, impresionați probabil de felul în care îmi tremura vocea și de spaima ce mi se putea citi în ochi, mi-au dat 10 cu felicitări, iar după aia au trimis și-o scrisoare la liceul pe care-l absolvisem, ca să-i felicite pe foștii mei profesori! Cu toate că am aflat foarte târziu de lucru acesta, tot mi-a fost un pic rușine!
M-am întors pe o ploaie mare de la admitere. De la șoseaua națională, care leagă Alexandria de București, până în satul meu natal, chiar până în poarta casei în care m-am născut, sunt fix șapte kilometri. I-am făcut în cabina unui tractor. Fălos nevoie mare de succesul admiterii la facultate, viitorul procuror a ajuns printre ai săi coborând dintr-un tractor ! Stătuse ploaia între timp, se înserase și ieșise o lună cât o roată de tractor pe cer. Dacă ieșea mai devreme, poate că mama și tata m-ar fi văzut coborând din lună. Zău că mi-ar fi plăcut să vin călare pe lună acasă! Așa, doar păream căzut din ea. M-a trecut abia spre sfârșitul verii amețeala pricinuită de cădere, când a trebuit să plec, pentru o perioadă de nouă luni, în armată. Era ca și cum urma să mă nasc din nou, doar că de data aceasta nu mă mai aducea mama pe lume, ci soarta, adică o altă femeie, despre care aflasem că are grijă de tine numai dacă ai și tu. Grijă de tine, vreau să spun. Ce era să fac? Am luat de mâner valiza mare de lemn, pe care mi-o pregătise mama, și-am pornit la drum, fără să-mi închipui că drumul o să fie atât de lung, fiindcă nu s-a terminat, iată, nici acum!
- Așadar, Fănuță pleca la armată, cu niște vise înghesuite într-o valiză de lemn. Cu ce s-a întors de acolo? Mă întreb adesea dacă stagiul ăla militar ne-a folosit la ceva... Spre deosebire de tine, terist, eu am stat cătană un an și jumătate, și încă nu am găsit un răspuns lămuritor pe de-a-ntregul...
- Armata a fost cea mai lungă perioadă, all times, ca să mă englezesc nițel, în care am lipsit de acasă. Mi-am revăzut după șase luni satul natal, și asta pentru că ni s-a dat și nouă, teriștilor, dreptul de a pleca în concediu, drept pe care cei dinaintea noastră nu-l avuseseră. A fost ca un fel de pușcărie armata! Chiar mă gândeam, când eram de santinelă, ceea ce s-a întâmplat zi și noapte, cu opt ore de pauză între schimburi, aproape o iarnă întreagă, la minus 30 de grade afară, mă gândeam, ziceam, să mă împușc într-un picior, ca să scap. Te rog să mă crezi că nu literaturizez.
Ultimele două luni, petrecute în corturi, pe malul unui râu din apropierea satului lui Nicolae Labiș, au compensat din plin lunga perioadă de...detenție. Erau zile în care umblam cu pușca în spate prin păduri și pe dealuri fără să-mi pese de nimic. Mai coboram uneori în Mălini, la casa lui Labiș, ca să stau de vorbă cu poetul. Peste numai doi ani, în timpul studenției, aveam să-i cunosc părinții, care locuiau în București. M-a dus la ei o fată din Mălini, colegă de facultate cu mine și vecină în copilărie cu dumnealor.
- Dar tot nu mi-ai răspuns la întrebare. Te-ai întors bărbat din armată, așa cum se spunea în vremea aia? Ai trăit revelația propriei tale descoperiri? Eu, de pildă, în orele alea parcă fără sfârșit, când eram santinelă, m-am trezit brusc matur, cu griji și frământări, cu orizonturi deslușibile, mi-am văzut, mai clar ca oriunde și oricând, locul, rostul.
- Nu m-am simțit mai bărbat, ci doar mai liber, atât de liber încât aș fi putut să zbor, dacă-mi puneam în gând. Chiar ziceam să-mi fac din valiză două aripi de lemn și să apar acasă ca un bărzoi ce s-a pierdut de stol. Nu eram speriat de ceea ce pățise Meșterul Manole, ci de ce ar fi putut să spună tata văzând că m-am întors fără valiză, care nu era a noastră, fusese împrumutată de la un vecin. Cu toate că am ratat ocazia de a zbura, am păstrat pentru tot restul vieții gustul libertății de atunci. Niciuna dintre libertățile de mai târziu n-a egalat-o și n-o va egala probabil niciodată pe cea din jumătatea aceea de vară, căci atât mai rămăsese, când așteptam să înceapă studenția, umblând desculț pe miriștile din preajma satului natal, numărând până aproape de revărsatul zorilor stelele ce ne priveau din depărtările cerului, pe mine și pe fata ce mă însoțea noapte de noapte, ca nu cumva să mi se facă frică de întuneric, mi se făcea uneori, însă numai de întunericul din ochii ei, aș fi vrut să-mi petrec toată viața așa, pentru că-n vara aceea aveam totul, fără să am nimic, știam, parcă știam că n-o să mai am nicicând atât de mult ca atunci. Și, într-adevăr, n-am mai avut!
- Zborul te-a dus totuși în Copou, departe de casă. Mie, studenția mi s-a părut un basm, chiar nu-mi venea să cred că sunt mai bun decât ceilalți 24 de candidați cu care mă bătusem pentru un loc. Însă, după primele cursuri, m-am temut că nu voi fi în stare să învăț zecile de dictoane și adagii latine, sutele de instituții de drept... Am trăit cu spaimă câteva luni, mă speria perspectiva eșecului, mă obseda ratarea lui Jude neștiutul, personajul hardyan... dacă și eu voi păți ca el? Pe tine nu te-au cuprins astfel de frici atunci?
- N-aveam timp să mă gândesc la viitor, eram prea ocupat cu prezentul. Asta nu înseamnă că nu-mi dădeau și mie târcoale tot felul de frici. Faptul că-i cunoșteam pe majoritatea colegilor de an din timpul celor nouă luni de armată făcea ca frica de studenție să fie cea mai mică dintre ele. Frica de oraș mă neliniștea cel mai mult. Trăisem un pătrar la Alexandria, care era, pe vremea aceea, o comună ceva mai mare. Cum aveam să conving un ditamai orașul ca Iașiul să se poarte cu blândețe cu mine, chiar cu milă, să-mi accepte și chiar să-mi ierte îngândurările și stângăciile? Eram băiatul unei femei din Teleorman, care nu știa carte, și-al unui bărbat din același loc, ce fusese doar patru ani la școală, cât să învețe să scrie și să citească, și eu umblam pe străzile capitalei Moldovei cu dorința ascunsă de a călca pe urmele celor despre care învățasem la școală! Adică Mihai Eminescu. Adică Ion Creangă. Adică Mihail Sadoveanu. Adică George Topârceanu. Mi-era și rușine de gândurile mele, însă rușinea îmi dădea, în mod paradoxal, curaj, făcându-mă să merg înainte. Și-am mers, până m-am pomenit citind din creațiile mele în cenaclul Junimea, într-o încăpere largă și luminoasă a Casei Pogor, cu însăși umbra lui Vasile Pogor de față. Apoi publicând în Convorbiri Literare, unde-am ajuns printr-o ușă a sufletului lui Ioanid Romanescu. Of, Doamne, prin ce parte a cerului o fi hălăduind acum acest om atât de frumos?! După asta, prin nu știu ce întâmplare, iată-mă redactor șef al revistei Opinia Studențească. Pot spune că, deopotrivă cu facultatea de drept, am urmat la Iași și cursurile facultății Opinia. Le-am absolvit în același timp, dar cu mai multă tragere de inimă parcă pentru a doua.
- Nu știu alții cum sunt, dar eu m-aș întoarce oricând în timpul studenției mele și, zău, n-aș mai zbughi-o de acolo. Seminarii, cursuri, patrulatere, sesiuni de examen, atmosferă de cămin, brigăzi artistice, prietenii, dar, îndeosebi, practici agricole... Ce atmosferă, chiar am fost niște generații norocoase! Pe cei de azi mai că-mi vine să-i compătimesc, studenția lor este lipsită de poezie, de scânteie, iar viitorul le este incert, nu crezi?
- Eu cred că tinerețea e frumoasă oricând. Lucrul ăsta nu ține de vremuri, ci de cei care au această vârstă, poate singura pe care n-o împlinește omul, ci invers, ea îl împlinește pe el. Și mai cred că tinerețe fără poezie nu se poate! Doar că fiecare generația are poezia ei. Azi pare să aibă mai multă trecere, și-n viață, și-n literatură, poezia epică, în defavoarea celei romantice. Nu sunt vremuri bune pentru romantism! Asta nu înseamnă că nu există și-n zilele noastre tineri romantici, doar că sunt mai vulnerabili decât ceilalți. Îmi pare și bine, și rău pentru ei. Bine, deoarece pun preț pe lucrurile ce au legătură cu sufletul, rău, pentru că vor avea, din păcate, de suferit. Și așa o să fie mereu. Când n-o să mai fie, s-a cam terminat cu existența omului pe pământ.
Mă întrebi dacă mi-ar plăcea să mă întorc în anii studenției. Nu neapărat ai studenției, dar ai tinereții, da. Oho, ce m-aș mai întoarce! Fluierând și sărind într-un picior! Și știi de ce? Ca să nu mai plec niciodată de acasă. Să fiu pentru tot restul vieții ceea ce au fost părinții mei, un om simplu care să trăiască zi de zi printre ai lui. Sunt cât se poate de sigur c-aș fi un om cu adevărat fericit, ceea ce nu se poate spune că sunt acum.
- Să înțeleg că plecarea de acasă este sursa nefericirii individului ? Dar fără această desprindere omul n-ar fi depășit Epoca de Piatră! Și mă îndoiesc, zău!, că sălbaticii de atunci erau fericiți...
- Eu vorbesc doar în numele meu, nu al tuturor oamenilor. Și a rămâne acasă nu înseamnă a refuza progresul. Sau a nu fi, dacă pot spune așa, în lume. Aș zice că ești chiar în centrul lumii. Asta înseamnă pentru mine acasă. Și din centrul lumii poți ajunge cu ușurință oriunde. Ești ca în centrul unei roți ce se mișcă tot timpul. Te uiți unde duce fiecare spiță și-o alegi pe cea care-ți este de folos. La întoarcere e și mai simplu, știi de fiecare dată cu mare precizie unde trebuie să te întorci. Acasă este, dacă mă gândesc bine, un loc mai bun de întors decât de plecat. Iar sufletul meu e făcut mai mult din întoarceri decât din plecări. Și e prea târziu, crede-mă, să mai încerc să schimb ceva. Poate că nici nu vreau. Și nu vreau, într-adevăr. Chiar deloc!
- Scriai undeva că ți-ai dori ca viața să fie de-a-ndoaselea, să înceapă cu bătrânețea... Pe mine mă sperie perspectiva asta, cum să aibă copilul memoria vârstnicului? S-ar duce și inocența, și bucuria... Cum să-ți supraviețuiești propriilor amintiri ?
- Scriam într-o carte. Într-o carte de ficțiune. Nu mi-ar plăcea ca realitatea să semene cu cărțile pe care le-am scris. Nu cu toate, mai exact. Cu unele, între care și cea la care te referi, da.
Dacă viața ar curge invers, să fim adică mai întâi bătrâni și abia la urmă de tot copii, memoria ar ține pasul cu vârsta pe care o avem. Nu știu dacă am fi copii cu memorie de oameni bătrâni, știu însă c-am fi, la vârsta copilăriei, niște bătrâni cu o teribilă poftă de joacă, și că ne-am gândi cu mare drag la viitor, adică la dezbătrânirea ce ne-ar aștepta, pe când acum.... Spune tu, e mai bine acum?
- Chiar, dacă viața ar fi un basm și omul s-ar putea întoarce în timp, ce i-ai spune copilului Fănuță din Siliștea-Purani și ce i-ai duce în dar ?
- I-aș spune să nu se grăbească să crească mare. Și i-aș duce în dar o gară, ca să poată trece trenul și prin satul lui. Închipuirii mele îi plăcea, când eram copil, să se joace cu trenurile. Dar nu existau trenuri în preajma satului meu. Așa că mă jucam mai mult cu avioanele de pe cer. Iar când se făcea noapte și nu vedeam niciun avion zburând, mă jucam cu stelele. Cu roțile Carului Mare, îndeosebi.
- În viața de toate zilele, soarta ți-a scos în cale destule gări, câteodată și aerogări. Ai pierdut vreun tren ori avion pe care ți-ai fi dorit să nu-l scapi ?
- Sunt pierzător de meserie. Și totul pe mâna mea. Pe mâna felului meu de a fi, mai bine zis. Spun în general ce cred. Cred în general ce spun. Nu știu să mint. Și nu știu să mă prefac că știu. Cum să nu pierzi trenuri și avioane cu astfel de...însușiri?
- Cu toate acestea, în Dulce ca pelinul mărturiseai că „Fănuță vrusese să explice că el nu era cu mâinile pe butoane, ci doar pe un pix cu care înșira pe hârtie lucruri de multe ori împotriva părerilor lui despre lume, dar o făcea pentru că, în felul acesta, singurul pe care-l știa el, reușea să mănânce o pâine mai albă decât alții”.
Și atunci cum este cu rostirea mereu a adevărului? A fost așa albă pâinea mâncată de pe urma condeiului?
- Dulce ca pelinul nu este o carte-document, ci una de ficțiune. Ar fi greșit să se pună întotdeauna semnul egalității între Fănuță din carte și cel din realitate. Asta nu înseamnă că eu, care sunt ambii Fănuță, am un trecut antedecembrist curat ca zăpada. Pâinea de care zici a avut exact culoarea acestui trecut. N-a fost nici neagră, nici albă.
- Apropo, știu că ai călătorit cu însuși președintele României. Cum e vecinătatea cu astfel de personaje? Cât de mult se poate apropia un scriitor de un politician? De ce oare unii sunt de părere că relația respectivă îl compromite pe omul de cultură ?
- Cu președintele Ion Iliescu am călătorit cel mai mult. Dar și cu Emil Constantinescu. Cred că, oricum i-ar chema, președinții sunt niște oameni care se uită prin tine ca prin sticlă. Cum s-au îndepărtat, au și uitat ce au vorbit cu tine, uitând și că te-au văzut. Și pe bună dreptate! Cum să ții minte sticla?
Scriitorii au un defect fundamental: sunt mai puțini decât minerii. D-asta nici nu prezintă interes pentru politicieni. Plus că se lasă mai greu manipulați. Ca să nu mai vorbesc de faptul că fac pe deștepții, în afară de cei care chiar sunt.
Singura șansă a unui scriitor de a avea o relație bună cu un politician este să devină el însuși politician. Dar nu vrea. Iar atunci când vrea, nu poate. Pentru că nu-l vor lăsa politicienii de profesie. Politica e, cel puțin la noi, monopol de gașcă. Cam așa este, din păcate, și literatura!
- Este exemplul lui Mario Vargas Llosa, primul care îmi vine în minte, devenit candidat la președinția țării sale. Scriitorul peruan nu a câștigat bătălia electorală, însă a scris un roman de-un realism cutremurător, Peștele în apă. Doar ăsta să fie profitul unui om de cultură în lupta cu hidra politică? Mă gândesc, adesea, dacă Liiceanu, Pleșu sau Cărtărescu ar candida la prezidențiale ce ar ieși...
- Ar ieși că ar ieși din competiție încă înainte de a începe. Spre binele României, care este, într-o proporție covârșitoare, neelitistă. Când o să avem o Românie majoritar elitistă, ceea ce sper să nu se întâmple, fiindcă ar fi mai rău decât în România de acum, când e destul de rău, oricum, îl văd pe oricare dintre cei trei ales din primul tur președinte.
Am citit și eu cartea lui Vargas Llosa. O am chiar cu autograful autorului. Marele scriitor
