Nici clonată o Nadia nu se mai naşte!

Celebrul antrenor, Octavian Bellu, nu se hazardează să facă o clasificare a celor mai bune gimnaste. Însă este convins că nici clonată o altă Nadia nu se va mai naşte
Mirosul medaliei e simţit şi acum de Octavian Bellu. Pentru el, nimic nu e ca aroma victoriei obţinută prin sacrificii.

■ Marius Tucă: Spuneţi-mi, de ce Nadia a fost cea mai mare?
■ Octavian Bellu: Nadia e recunoscută ca fiind cea mai mare gimnastă pentru că ea a revoluţionat gimnastica, am putea spune. Ea intrase în acea zonă cu anumite gimnaste care do­minau nu numai o olimpiadă, ci două sau trei... Nadia a venit şi a uimit lumea pentru că toate celelalte gimnaste erau consi­derate, după regulile de atunci, că pot face performanţe abia la 24, 25 sau chiar 28 de ani. Pe când Nadia, la 14 ani, a venit şi a revo­lu­ţionat inclusiv modul de a gândi al antrenorilor, precum şi metodologia. Pentru că înainte se spunea aşa: gimnastica se începe la 10 ani, gimnasta are nevoie de încă zece ani de ma­­tu­rizare, iar de-abia atunci când devine femeie poate să fie expresivă şi aşa mai departe. Dar Nadia a început gimnastica mult mai devreme, pe la 5 sau 6 ani.

■ Nadia avea şi multă stăpânire de sine.
■ Această stăpânire de sine se învaţă, sunt aşa-zisele modelări, care sunt o încercare destul de greu de realizat, de a copia con­di­ţii­le din sala de concurs şi a le transpune în sala de antrenament. Noi strângeam toată şcoala şi o puneam să facă zgomot, să tropăie, să strige... Iar dacă aveam concursuri în ţări cu diferenţă mare de fus orar, mutam antrenamente seara sau chiar la miezul nopţii. Mi-aduc aminte, la Atlanta erau vreo 55.000 de spectatori în sală, iar când a intrat echipa României, au început să tropăie. Vă daţi seama ce însemna să tropăie 55.000 de oa­me­ni? Era un vacarm! Nu puteai să comunici cu gimnasta de lângă tine la o jumătate de metru. Şi totuşi ele erau zâmbitoare, le-au făcut cu mâna, şi-au făcut treaba, şi-au luat medaliile şi au plecat.

■ Bun! Nadia: revoluţie, carismă, talent...
■ Tinereţe... Cea mai bună exponentă a acelui cumul de talente pe care i le-a dat Dumnezeu. Chiar spunea cineva, un mare specialist, că Nadia, dacă s-ar fi apucat de orice sport, ar fi făcut performanţă. Aceşti oameni sunt foarte rari. Unii au abilităţi doar pentru o singură ramură din sport, dar ea avea acea capacitate de a fascina. Pur şi simplu, a fascinat publicul de la Montreal. Şi acum, după ani de zile, primeşte scrisori de la admiratori. Ea a schimbat complet direcţia gimnasticii şi a făcut legendă. 

■ Se va mai naşte o altă Nadia?
■ Nu, e imposibil. Făcusem o glumă, odată, şi spuneam că dacă ar fi clonată, clona ei, în conjunctura actuală – socială, economică şi aşa mai departe – nu s-ar mai apuca de sport, chiar dacă ar avea acelaşi talent şi capacităţile ei. Ce a făcut ea nu va mai face o alta.

■ De ce Bellu şi Bitang sunt cei mai mari antrenori din lume?
■ Nu vreau să fiu greşit înţeles. Mie mi se pare că astfel de clasificari şi catalogări...

■ Dar nu le-aţi făcut dumneavoastră, ci cei de la Word Records Academy! Întrebarea mea e clară: de ce v-au făcut aceia cei mai mari antrenori din lume? Aţi obţinut cele mai multe succese, cele mai multe medalii, da?
■ Da. Şi la noi s-au produs acele schimbări în modul nostru de a gândi şi de a aborda, s-a schimbat toată această evoluţie a noastră, pe de-o parte, datorită vocaţiei pe care am avut-o amândoi...

■ Vă dau eu definiţia: caracter, răbdare, perseverenţă, suferinţă, devotament, tenacitate şi... mult noroc. Nu mă pricep la detalii tehnice, dar spuneţi-mi dumneavoastră dacă v-aţi schimbat modul de a antrena.
■ Eu cred că fiecare antrenor care a trecut pe la lotul ăsta de gimnastică al României a pus o cărămidă la edificiu. Fiecare a încercat să fie atât de bine pregătit, încât să pună o cărămidă cât mai bună.

■ Tot nu mi-aţi răspuns la întrebarea asta, de ce Bellu şi Bitang sunt cei mai buni?!
■ Pentru că sunt cei mai buni... Dar şi aici aş vrea să fac un amendament, acela că nici Bellu, nici Bitang nu au lucrat de unii singuri. Au fost şi ei în diferite perioade în colective de oameni foarte bine pregătiţi, fiecare a contribuit cu cât a putut... Noi am reuşit nişte performanţe. Să obţii cinci titluri mondiale consecutiv este deja un record în gimnastică.

■ Eu cred că şi în alte sporturi...
■ Nu, eu nu am văzut în alte sporturi. Eu nu stau să-i găsesc unui rezultat o altă aură decât cea pe care o are. Totuşi, noi am obţinut ultimul titlu din secolul trecut şi primul titlu olimpic din secolul XXI. Practic, noi am închis un secol şi am început un altul cu aur...

■ Ce înseamnă România pentru Octavian Bellu? Nu cred că există vreun antrenor în lume care să fi ascultat de mai multe ori Imnul naţional la diferitele competiţii.
■ România, în primul rând, înseamnă acasă şi a însemnat, de fiecare dată, spaţiul în care m-am simţit cel mai bine. Şi dacă sunt încă aici şi voi rămâne – cu toate că tentaţiile să plec din ţară au fost mari – mi se pare că mi-am propus singur anumite provocări, inclusiv la nivel de venituri – e puţin prozaic – pe care poate să le obţină un antrenor. Pentru că de la performanţă la beneficii distanţa nu trebuie să fie mult prea mare.

■ Cât câştigă un antrenor în străinătate?
■ Ştiu eu, poate să câştige şi 100.000, şi 150.000 de euro pe an. Depinde de tipul de salarizare.

■ Aici, dacă ne-am face un calcul?
■ S-ar putea să ieşim într-un mare deficit financiar, pentru că, practic, până în 2000, premierile au fost potrivit reglemen­tărilor de atunci, destul de nesemnificative, iar până în ’90 erau chiar inexistente, iar modul de a percepe veniturile unui antrenor sunt cu totul diferite. De exemplu, în Statele Unite, un antrenor la modă are propriile săli, este un om de afaceri cu 2.500 de copii, care plătesc 50 de dolari pe zi ca să lucreze, face numai din administrarea sălilor şi din taxa de participare la antrenament câteva milioane de dolari pe an.

■ Deci, pentru Octavian Bellu, România înseamnă, în primul rând, acasă...
■ Înseamnă acasă şi înseamnă acolo unde e bine.

■ "Deşteaptă-te, române!" mai este de actualitate?
■ Eu cred că va mai fi de actualitate atât timp cât noi vom mai simţi nevoia să ne mai deşteptăm. Pentru că eu cred că Imnul este melodia pe care ţi-o doreşti să o auzi, ca antrenor, cât mai des. Pentru noi, antrenorii, e o mare bucurie să auzim Imnul pentru că, de câte ori îl auzi, chiar cântat altor sportivi sau chiar la începutul unor meciuri oficiale de fotbal, îţi trezeşte nişte amintiri...

■ Care e cea mai frumoasă amintire pe care i-o trezeşte lui Octavian Bellu Imnul naţional?
■ Cea mai frumoasă amintire mi-o trezeşte prima medalie. Imnul trebuie să ne trezească nişte sentimente prin el însuşi, perin mesaj şi, mai mult decât atât, mesajul să fie perceptibil. Pentru că e neplăcut să vezi că echipe din alte ţări, ca Noua Zeelandă, de pildă, sunt în stare să cânte Imnul lor de la cap la coadă, iar la noi, din ce am văzut şi eu la televizor, să se cânte doar prima strofă.

■ De ce nu mai sunteţi antrenor, domnule Bellu?
■ Pentru că nu am vrut, în momentul respectiv, să fac nişte compromisuri, în primul rând faţă de mine însumi, şi pentru că am văzut, poate, că momentul acela este dorit de unii, iar de alţii aşteptat. Şi n-am vrut să-i dezamăgesc nici pe unii, nici pe alţii, şi-am plecat. Nu de teama unor performanţe ulterioare mai slabe, ci pentru că sinusoida asta, care înseamnă sport de performanţă, poate dovedi, în cazul meu, că performanţele au fost de vârf, la un moment dat, dar au fost şi căderi. Reveniri şi căderi... Un rezultat slab obţinut de mine şi un rezultat slab obţinut de altcineva era cu totul dis­pro­porţionat. Am zis că, dacă am ridicat ştacheta acolo unde este, s-o las aşa şi să repre­zinte o ţintă, o provocare pentru cei care vor veni în urma mea.

■ Ce-a fost a fost. Este posibil ca astăzi cei mai buni antrenori din lume să nu fie antrenorii echipei României. Pentru că acest lucru nu se poate decât în România. Ce-a fost în 2005. Dacă ne uităm la rezultatele olimpiadei din anul acesta, o medalie de aur, nu? Şi... una de bronz, dacă nu mă-nşel.
■ Da.

■ Păi, e cea mai slabă participare a României de la toate olimpiadele. De ce să nu fiţi acum antrenorii echipei României?
■ În momentul de faţă, eu, cu toată sinceritatea, consider că ceea ce au reuşit să facă fetele la olimpiadă este maximum posibil la ora actuală. De ce s-a ajuns aici? Ce s-ar fi putut întâmpla în continuare? Au fost 24 de ani de cantonament. Totuşi, nu mi-am pierdut nici răbdarea, nici pofta de performanţă. Dar adevărul este că, la un moment dat, e cazul să-i laşi şi pe alţii... Poate îşi doresc şi ei să stea 24 de ani...

■ Nu. N-ar trebui să stea nici un an, nici doi, nici trei ani, pentru că n-au dat rezultate. Cum e posibil ca cei mai mari antrenori din lume să nu mai antreneze echipa României? Dacă Federaţia ar veni şi v-ar spune: "Domnule Bellu, doamnă Bitang, a venit vremea să conduceţi din nou echipa naţională", ce le-aţi spune?
■ Le-aş spune că ceea ce s-a întâmplat în 2005 şi conjunctura nu s-au erodat în acest timp şi că rămâne aşa cum am vorbit, pentru că inclusiv mass-media au promovat cu aşa o tenacitate imagini cu totul nereale: "puşcăria de le Deva"... Şi care a fost scopul?

■ Vă spune un gazetar: există această goană după senzaţional, goană după audienţă, dorinţă de a fi scandal tot timpul, cărora le-au căzut victime cei mai mari antrenori din lume. Pentru că tot a venit vorba despre puşcăria de la Deva, aveţi acum prilejul să demontaţi, odată pentru totdeauna, această sintagmă, care v-a rănit şi v-a făcut atât de mult rău.
■ Deva nu este un spaţiu de concentrare, este un spaţiu şcolar, în primul rând, unde rigorile de care noi eram acuzaţi în 2005 sunt aceleaşi: programul, o sală cu condiţii foarte bune de lucru, iar noi am făcut tot posibilul ca aceste fetiţe să aibă tot ce le trebuie... Au avut tot ceea ce şi-au dorit. Nu se poate face performanţă, nu se poate obţine o medalie, nu numai de aur, fără un program riguros, fără disciplină, seriozitate, sacrificii sau fără un regim alimentar specific gimnasticii.

■ După părerea mea, puşcăria de la Deva este cea mai ne­dreap­tă etichetă care i s-a pus vreodată gimnasticii româneşti şi cuplului de antrenori Octabian Bellu şi Mariana Bitang.
■ Ce e interesant, legat de mass-media, e că în această puşcărie au venit în vizită şi cei din Statele Unite, au venit să studieze acel fenomen, a venit o delegaţie de la Oxford, de la universitate, ca să facă un documentar foarte interesant legat de calităţile fizice ale Laviniei Miloşovici, au venit olandezi... Toţi au plecat impresionaţi de organizarea acestui spaţiu, care, la un moment dat, părea unicat în Europa, până în acest moment. Pentru că unele dintre aceste laboratoare care au funcţionat în Europa, inclusiv în Rusia, au mai dispărut în timp. Putem spune că Deva este laboratorul în care a fost refăcut bing-bang-ul gimnasticii mondiale, o dată cu "momentul Nadia Comăneci". Da! Şi noi, în continuare, suntem în accelerator şi ne învâr­tim...

■ Susţin, în continuare, că viaţa lui Octavian Bellu şi a Marianei Bitang a fost gimnastica şi cred că va rămâne gimnastica, numai că pentru asta cei doi trebuie să redevină antrenorii echipei naţionale feminine, dacă nu vrem ca peste vreun an, doi sau zece să nu ne fie ruşine de noi înşine.
■ Ne condamnă... Ne condamnă la galere, în continuare...

■ Cum a fost povestea cu China, cu antrenarea echipei Chinei?
■ Am spus că la un moment dat voi dezvălui şi această, să-i spunem, informaţie. În e-mail-ul trimis se preciza că putem sta o lună, două, un an sau cât vrem. Era vorba despre o mare provincie a Chinei, chiar în regiunea în care s-a născut Mao Tze Dung, unde era un mare centru de pregătire, care era antica­mera echipei naţionale. Dar nu ar fi fost normal ca un mare antrenor străin să urce pe podium cu o sportivă de-acolo, mai ales că China are zeci de mii de antrenori. Dar problema nu ar fi fost asta. Era o problemă de consultanţă, de know-how. Toate documentele erau puse la punct, noi eram hotărâţi să plecăm, dar era clar un disconfort de comunicare. Nu puteai să le pre­tinzi sutelor de copii de-acolo să vorbească engleza.

■ Când s-a simţit Octavian Bellu cel mai puternic bărbat din lume?
■ Ca antrenor, poate. Eu cred că sentimentul acesta nici nu trebuie să-l am. Mi-ar crea mie un disconfort. E ca şi cum cineva se crede Dumnezeu şi ar avea un salon rezervat la Spitalul 9.

■ Dar cel mai mic?
■ Cel mai mic m-am simţit atunci când m-am dus la Deva şi m-am aflat în prezenţa campioanelor mondiale şi veneam după un gigant ca Bella Karoli.

■ Cine se mândreşte cu dumneavoastră, domnule Bellu.
■ Se mândreşte fiică-mea şi, în general, cei care ţin la mine.

■ De cine sunteţi mândru?
■ Sunt mândru de fiică-mea, sunt mândru că Mariana a reuşit să fie la fel de tenace ca mine şi să rezistăm împreună atâţia ani.

■ Care sunt mirosurile gimnasticii, mirosurile care au rămas în mintea antrenorului Bella în marile competiţii?
■ Mirosul gimnasticii ţine foarte mult de mirosul medaliei, dacă pot spune aşa. Este un miros foarte plăcut, este pe de-o parte suav, iar pe de alta, metalic. Eu cred că medalia are mirosul victoriei, mirosul gloriei. Şi mai cred că, o dată ce miroşi o medalie, apare şi un miros de bani. Dar pentru noi banii nu au fost niciodată o prioritate.

■ Are marele antrenor în minte vreun miros de la un titlu olimpic? Şi cum e?
■ Orice festivitate de premiere se face şi cu un buchet de flori. Cel mai spectaculos miros pe care l-am simţit a fost la Atlanta. Cred că era în instalaţia de aer condiţionat. Era un miros proaspăt, care îţi dădea o senzaţie de bine, de câmp înverzit, cu flori. Sau poate aşa mi s-a părut mie, de emoţie...

■ Vă place cum arată România de astăzi?
■ Depinde cât de atent eşti.

■ Cum aţi numi specia asta aparte, denumită "ziarişti"?
■ Un rău necesar.

■ Sunt foarte curios să aflu ce anume citeşte Octavian Bellu.
■ În primul rând, citesc tot ce înseamnă presă. Am un apetit fan­tastic şi citesc fiecare articol cu mare atenţie. Mai citesc cărţi gre­le. De pildă, am încercat să pătrund tainele din "Opus Dei", iar acel aspect, în care dumnezeirea se găseşte şi în modul în care îţi faci treaba la serviciu, în modul în care îţi faci curăţenia în casă. Mai citesc "Biblia", citesc şi cărţi de spionaj, mă intereasă pe­rioada interbelică, în care mi-ar fi plăcut să trăiesc. Cele mai devorate au fost însă cărţile lui Dumas. Mi-ar fi plăcut să trăiesc în vremea lui D’Artagnan, Portos sau Aramis, pentru că orice problemă o puteai rezolva cu sabia. Nu mai stăteai să fii victima bârfelor. Mi se pare mai bărbătesc aşa. Dar cartea de căpătâi este "Biblia". Sunt şi un creştin practicant. Poate părea bizar, dar dintre toţi autorii, mie mi-a plăcut Saint Exupery.

■ Ce fel de muzică ascultă Octavian Bellu?
■ Eu rămân la muzica anilor ’60-’70, chiar dacă prefer şi melodii şi interpreţi din zilele noastre. Ascult Roşu şi Negru, Mondial, iar din muzica internaţională, Beatles, Deep Purple, Tom Jones... Îmi place muzica adevărată, care are melodicitate, care îţi creează o stare de spirit, o emoţie specifică, un mesaj. Poate că cel mai edificator mesaj era cel din anii ’60-’70, al Beatles-ilor: "Make Love Not War". O muzică fără temă şi ritm, care să placă auzului, e zgomot. Am admirat întotdeauna performanţele lui Pavarotti, Careras şi Domingo, ale lui Freddy, mai ales că am ascultat de atâtea ori celebra melodie "We are the Champions", cu diferite ocazii şi, mai ales, cu ocazia rezultatelor foarte bune pe care le obţineam. De fiecare dată se dovedea a fi cel mai fericit fond pentru asemenea succese.

■ Aţi fost supravieţuitorul celor 24 de ani...
■ Supravieţuitor. Deci, trebuie să-ţi orientezi şi să-ţi organizezi ritmul de viaţă în funcţie de programul de antrenament. Pentru că acest antrenament, de dimineaţă, de la 10:00 la 12:00, iar celălalt, de după-amiază, de la 16:00 la 20:00, adică exact în momentele principale ale zilei, dimineaţa şi după-amiaza, îţi deranjează pur şi simplu orice alt program. Nu poţi să te duci nicăieri în oraş, pentru că ai antrenament după-amiază, iar între ele trebuie să ai grijă de problemele administrative necesare într-un cantonament. De la problemele de comunicare cu acele cadre medicale care asigură starea de sănătate a sportivelor, cu probleme de cantină, cu probleme de şcoală, pentru că, inclusiv în acest cantonament de la Deva, programul şcolar era adaptat. Veneau profesorii de la şcoală la această clasă-mozaic, în care erau copii de diferite vârste şi în diferite clase, şi trebuie să ştii, mai ales în postura de coordonator, cam de tot ce se întâmplă într-un spaţiu în care te mişti aşa.

■ Cum au trecut acei 24 de ani? Mă obsedează întrebarea...
■ Foarte repede. Au trecut aproape fără să simt vreun moment că îmbătrânesc cu fiecare an. A trebuit să mă gândesc şi la acti­vităţile mele personale, de vârsta a treia. Au trecut atât de repe­de, datorită faptului că aceste competiţii, în general, ca de altfel în tot sportul de performanţă, se derulează în intervale foarte scurte. Noi, antrenorii – am rămas cu reflexul ăsta "noi, antre­no­rii" – ne ducem zilele dintr-o olimpiadă în alta sau, hai să-i spu­nem, dintr-o ediţie a Jocurilor Olimpice, în altă ediţie a Jocurilor Olimpice, pentru că Olimpiada este perioada de patru ani dintre două ediţii ale JO. De fiecare dată când obţii o mare performanţă trăieşti o mare satisfacţie. Aşa a fost şi la Rotterdam, când am obţinut şi noi – primul nostru colectiv, ăsta nou – primul nostru titlu de campioni mondiali cu echipa, după echi­pa aia celebră de la Forthworth, din ’79, şi primul titlu al nostru de campioană mondială absolută. De fapt, primul titlu de campioană mondială absolută, în istoria gimnasticii. Deci, aceas­tă fugă între două competiţii, între două cantonamente şi perpetua mişcare într-un spaţiu restrâns – cămin, sală, cantină, că­min…

■ Ascultaţi cum sună întrebarea asta a mea şi să-mi spuneţi dacă sună bine sau nu: cum e să trăieşti, cum e să iubeşti, cum e să trăieşti într-un regim de internat? Cum e viaţa într-o veşnică delegaţie, într-o deplasare necontenită, cum e să trăieşti o viaţă în cantonament?
■ Da… eu…

■ Dar îmi şi răspundeţi la întrebare.
■ Da, vă răspund. Că sunt bine formulate. Zic că este ceva asemănător cu filmul "Supravieţuitorii". Pentru că şi să trăieşti, şi să iubeşti, şi să te dezvolţi, şi să…

■ Construieşti!
■ Şi să construieşti şi să faci orice altceva, căruia să-i dedici o anumită perioadă din timpul tău zilnic, ceva care, pentru un om care îşi trăieşte viaţa cotidiană, nu reprezintă decât un reflex. În cantonament, totul se petrece având la bază un program. Poate să iubeşti nu ai nevoie de un program, dar pentru toate celelalte…

■ Până la urmă iubeşti tot într-un program, pentru că n-ai timp.
■ Sau îţi consumi, ştiu eu, totul într-un cantonament sau între două momente, între două verificări. Este extrem de greu să îţi trăieşti viaţa. Şi poate de aceea ai şi senzaţia că ziua o consumi altfel decât alţii, pentru că trăieşti după ceas.

■ Dumneavoastră aţi trăit o viaţă contra cronometru. Numai că viaţa asta, mai mult decât atât, s-a dus într-un regim de internat.
■ Este o problemă pe care ţi-o asumi. Pentru că nimeni nu m-a obligat să stau într-un regim de cantonament. Nimeni nu m-a obligat să stau într-o cameră de cămin şcolar, atâţia ani. Practic, aveam microcosmosul meu şi nu ajunsesem sau nu am avut aşa mult timp să ajung la acea fobie a spaţiilor largi. Deci, în momentul în care ieşi dintr-o cameră dintr-asta mică, în care zilnic îţi duci zilele şi te trezeşti apoi într-o cameră mare, ai într-adevăr o senzaţie de disconfort.

■ Pe scurt, cum e să trăieşti aproape o viaţă – 24 de ani – în cantonament? Cum e să trăieşti o viaţă în cantonament?
■ Pentru mine este fascinant. Este doar părerea mea. Pentru mine este ceea ce poate dovedi unui om că are calităţile pe care performanţa ţi le cere: răbdare, tenacitate, chiar şi o capacitate de adaptare ieşită din comun, la izolare, izolare socială, pentru că, practic, în această perioadă n-ai viaţă socială, n-ai familie, n-ai absolut nici un fel de atribuţii în comunitate…