Marius Tucă: Domnule Ţiriac, câţi bani aveţi acum în portmoneu?
Ion Ţiriac: Aveam 1 000 de dolari, nu mai am decât 800... şi 1 000 de euro.
Dar de ce aveţi aşa mulţi bani, plecaţi undeva?
Da. Plec în Ungaria astăzi şi de-asta mi-am luat banii, pentru că am nevoie.
Dar plătiţi în euro, nu în forinţi?
Întotdeauna plătesc în euro, iar dolarii mi i-am luat pentru că trebuia să mă duc până la Dallas o zi, să iau avionul celălalt, să-l las pe ăsta...
Circulaţi doar cu avioanele dumneavoastră?
Când pot, circul şi cu căruţa, cu ce este mai ieftin, pentru că atunci când merg numai cu avionul, mă costă. Pentru mine avionul este exact cum veniţi dumneavoastră la serviciu cu maşina, nu cu tramvaiul. Eu nu pot să fac Budapesta, Stuttgart şi Berlin într-o zi.
Cu căruţa când aţi fost ultima dată?
Săptămâna trecută, când am fost invitat la vânătoare şi m-am suit în căruţă.
Despre cei mai bogaţi 100 de români
În topul revistei Capital sunteţi trecut la poziţia a doua, cu 600-700 de milioane de dolari avere. 100 de milioane nu este tocmai un mărunţiş, care este cifra adevărată? Sau aţi depăşit miliardul şi nu ştim noi?
Numărul 2, numărul 3, astea sunt nişte numere care, după părerea mea, ţin de speculaţie. Nu ştiu cine are, ce are... Treaba este că, în general, un individ care are ceva bani – că are un leu, că are o mie, câţi are – îi investeşte. Contează cum şi unde îi investeşti. Eu, în 12 ani, am investit aproape tot ce aveam în România. Găsesc că România este încă o piaţă foarte profitabilă pe termen mediu şi lung.
Credeţi că veţi fi privit altfel, de români sau de cei din afară, acum, că aţi intrat în topul ăsta?
Nu. Eu sunt un om care a rămas totuşi cu o moştenire după activitatea mea în sport, şi această moştenire este valabilă şi acum. Am contactele mele, am piaţa mea şi oameni care spun: „Uite, a făcut treabă şi după sport, şi după antrenorat, şi după manageriat”. Şi asta este o moştenire ce are valoare.
Care credeţi că este filosofia românului despre bogaţi? Cum îi priveşte românul pe cei bogaţi?
Mia asta de dolari pe care-o am în buzunar am scos-o de la bancă alaltăieri. Şi euro, tot de la bancă. Eu cu banii în sac n-am umblat niciodată. Mai mult, eu nu am bani, banii sunt investiţi. Partea bună a lucrurilor cred că este diferenţa pe care o face românul între Ţiriac, care a venit cu banii lui şi i-a investit, şi cei pe care eu îi numesc „genii”, adică cei ce în 1990 aveau o leafă de 20-50 de dolari şi, prin munca lor sau prin alte mijloace, au ajuns să aibă sute de milioane de dolari.
Aţi avut un model în viaţă? A fost cineva, din afară sau din ţară, un model de urmat pentru dumneavoastră?
Ca să ai un model, un nume precis, nu cred că este practic. Dar unul care a început să facă lucrurile într-un garaj, şi garajul a devenit instituţie, iar instituţia a devenit imperiu, că îl cheamă Bill Gates sau oricum îl cheamă – astea sunt exemple care îţi dovedesc că treaba se poate face dacă ai puţină ingeniozitate, ai şi puţin noroc, şi multă muncă.
Nici un român n-a ajuns încă la un miliard de dolari. Credeţi că va însemna ceva pentru România momentul în care primul român va face un miliard de dolari?
Am văzut şi eu lista din Capital. După părerea mea, este o listă destul de calificată, însă este împinsă foarte în sus. Pentru că, dacă într-adevăr aceşti bani s-ar afla în ţară şi s-ar învârti, numai cu aceşti 100 de oameni ţara ar duce-o deja mult mai bine, atât din punct de vedere fiscal, cât şi din punct de vedere social. Un miliard, două miliarde – de lei, de ruble, de euro – sunt nişte cifre fictive. Cât produc aceşti bani şi cum se învârt, asta este cea mai importantă treabă.
Cei mai mulţi dintre românii prinşi în topul acesta au făcut banii în România. Credeţi că românii ştiu să facă bani doar acasă, şi mai puţin în străinătate?
Trebuie să ai osânza, la început, ca să poţi porni o afacere. Enigma este pentru mine de unde a venit această osânză... Într-adevăr, o parte dintre ei au făcut bani cinstit. Totuşi, să facă banii în România, pentru marele segment al celor de aici, a fost o mană cerească. Pentru că, dacă erau aceste genii şi înainte, nu erau oameni care până în ’90 să nu fi fost până la graniţă. Mulţi dintre oamenii ăştia s-au plimbat peste tot. Şi atunci, de ce n-au reuşit acolo? În afară de numele Drăgan, pe care toată lumea îl cunoaşte, şi eu am auzit de Drăgan – fără să-l cunosc personal – de zeci de ani...
Aţi dat de înţeles mai înainte că ar fi şi unii care nu au făcut banii pe căi legale.
Eu nu pot să speculez, şi nu-mi permit. Nu-mi permit nici să mă uit în grădina de alături, darămite peste trei străzi.
E adevărat că afacerile cele mai bune vă ies atunci când vă asociaţi cu parteneri străini, şi nu cu români?
După părerea mea, o valoare enormă a unui om, a unui om inteligent, este să-şi dea seama când e prost... Dacă el realizează că e prost şi atunci îşi ia pe unul mai deştept lângă el, înseamnă că dă dovadă de inteligenţă. Că e Lufthansa, afacere pe care am pornit-o singur, acum 10 sau 11 ani, că sunt asigurările, pentru că mi-a venit timpul să mă însor, la un moment dat, cu Allianz, că e banca, pe care lumea o înţelege greşit... Trebuie să ne găsim şi noi la un anumit moment un partener pentru a trece la etajul superior. Toate aceste afaceri eu le-am făcut cu oameni cu care aveam contacte din timpul când mă ocupam de sport şi care îşi dau seama că România este o piaţă interesantă şi care o să se dezvolte.
Spuneţi-ne, cum a fost cu ProTV-ul? Priviţi înapoi cu mânie?
Nu, absolut deloc. Cred că ProTV-ul a fost un nou pionierat la timpul lui, primul post de televiziune care a preluat absolut tot ceea ce s-a întâmplat în Vest. Este un factor important în media şi în prezent. O investiţie în televiziune îţi dă probabil dividendele mult mai târziu decât crede lumea. Nu vreau să comentez mai mult despre ProTV.
Nici măcar dacă mai aveţi cele 19 procente?
Nu vreau să comentez.
Despre copilărie şi familie
În copilărie, aţi furat cireşe?
Nu. Mere.
Săreaţi gardul la vecini, măcar că spuneţi că nu vă uitaţi în curtea lor...
Săream gardul la vecini şi ne umpleam sânul de mere, iar din când în când stăteam câte două, trei, patru ore pentru că venea câinele, n-aveam curaj să ne dăm jos din pom.
Alte amintiri din copilărie, în afară de asta?
Generaţia mea a avut o copilărie foarte aspră. Daţi-vă seama că noi suntem generaţie de război, născută în ’39... Îmi aduc aminte bombardamente. Şi că părinţii mei au ascuns în dulap, în momentul în care a venit SS-ul, o familie de evrei. Ca după doi ani, venind ruşii, în acelaşi dulap să ascundă o familie de saşi. După război, am avut o perioadă foarte grea, în special familia mea, formată din mama, soră-mea şi cu mine. Noi eram mici, şi maică-mea trebuia să lucreze să ne întreţină. Am avut ierni întregi când, din decembrie până în aprilie, mâncam cartofi dimineaţa, la prânz şi seara. Dar o educaţie ca asta nu ţi-o poate da nimic altceva, doar viaţa.
Atunci când vine vorba de mama dumneavoastră, rămâneţi puţin pe gânduri. Îi purtaţi o recunoştinţă extraordinară, înseamnă mult pentru dumneavoastră?
Fără maică-mea, eu probabil că deveneam un derbedeu ordinar. Mama ne-a ţinut într-o mână de fier, era o femeie de o energie deosebită. Şi, din punctul ăsta de vedere, noi, şi eu, şi soră-mea, îi datorăm tot.
Am înţeles. Este adevărat că, într-un cerc de prieteni, referindu-vă la copiii dumneavoastră, aţi zis: „Dacă pe ăsta mare l-am aranjat, i-am dat ce i-am dat, ăstuia mic ce-i mai dau”?
Nu. Pentru mine, copiii sunt toţi la fel. Eu am avut norocul... ăsta mare, care văd că mi-a luat jumătate din desaga din spate, are o relaţie pe care o găsesc normală, cu o fată sau cu alta, sunt foarte mândru şi foarte ataşat de el, pentru că la 26 de ani...
Da’ şi seamănă cu dumneavoastră...
Eu sper să nu semene cu mine, să fie mult mai deştept decât mine. Eu n-am avut masterat la 26 de ani în business administration. Mi-am făcut întotdeauna afacerile aşa cum am crezut, din burtă...
El are un masterat, dumneavoastră faceţi afacerile din burtă, dar tot dumneavoastră sunteţi profesor.
Eu nu sunt profesor, sper să fie el, eu sunt tată, în primul rând, şi sper ca el să aibă altă viziune şi să-şi facă treaba în alt fel.
Dar vă deranjează că apare prin presa din România că e prieten cu una sau alta?
Îmi pare rău pentru că ştie şi el, dintotdeauna, nu de acum, că a apărut şi când avea 5 ani, şi când avea 7, şi când avea 9... El rămâne tot copilul meu şi nu face nimic altceva decât ceea ce trebuie să facă un tânăr la 26 de ani. Mai mult decât atât, treaba profesională şi-o face cu brio.
De ce n-a jucat tenis, ca dumneavoastră?
Din vina mea n-a jucat tenis. Eu n-am crezut niciodată în relaţia părinte-sportiv de performanţă, cu toate că sunt multe exemple care îmi contrazic părerea. Stefi Graf fără taică-su nu făcea nimic, sau surorile Williams. Pe de altă parte, pot să-ţi dau nume ca Austin, care sunt de partea teoriei mele. Iar fiul meu, la 3 ani, când îi spuneam uite racheta, priza e aşa, loveşte încoace, loveşte dincoace, până la urmă nu mai voia să se ducă la tenis. De-asta n-a jucat tenis.
Dar v-am văzut pe teren cu fiul dumneavoastră o dată, şi mi-era mie frică de ce i s-ar fi putut întâmpla dacă greşea mai multe mingi.
Să fiu sincer, nici nu mi-am dorit să joace, şi acum sunt foarte fericit. Daţi-vă seama, la 26 de ani era în primii 10 jucători de tenis din lume. Trebuia să umblu cu desaga în spate din nou, din turneu în turneu. Eu am făcut treaba asta 20 de ani. Că s-a numit Becker, că s-a numit Leconte, că s-a numit Villas, aia a fost o perioadă a vieţii mele.
Ceilalţi doi copii ce înseamnă pentru dumneavoastră?
Exact ce înseamnă şi Ion Ion.
Câţi ani au?
Karim are 6, Ioana are 3, trăiesc cu mama lor, foarte bine, îi iau de câte ori pot, ba în România, ba la Monte Carlo.
Deci Ion Ion e singurul care stă cu dumneavoastră.
Acum, de două luni, că şi-a terminat masteratul.
Da, şi cei doi copii mici stau cu mama lor. Acum sunteţi căsătorit?
Nu, eu mi-am învăţat lecţia, am fost căsătorit o dată şi, din pricina faptului că priorităţile mele au fost altele, am sacrificat mereu viaţa de familie în favoarea muncii. Şi asta este o eroare.
Vă pare rău că s-a întâmplat asta sau aşa a fost să fie?
Dacă aş face-o încă o dată, sigur n-aş face-o la fel. Adică viaţa de familie e extrem de importantă şi îţi aduce cele mai mari satisfacţii, mult mai mari chiar decât munca.
Eu am o fetiţă de 4 ani. Şi mă gândeam: s-o dau la tenis, să n-o dau... Dumneavoastră ce mă sfătuiţi?
Nu trebuie s-o daţi la tenis sau să n-o daţi. Trebuie să lăsaţi copilul să se joace. Dacă se joacă pe la tenis, cu atât mai bine. Până la vârsta de 7 ani trebuie să se joace. Dacă vrea să se joace o oră, e bine, dacă vrea să se joace trei ore, e şi mai bine. Dar, sigur, dacă la 7 ani nu se joacă patru ore pe zi, atunci n-are nici un fel de şansă să devină jucătoare de tenis.
Despre scandalul Boris Becker
Cum l-aţi luat pe Boris Becker, cum i-aţi luat pe ceilalţi jucători care au ajuns sub aripa dumneavoastră?
Eu am fost un bun jucător de tenis. N-am fost niciodată un mare jucător de tenis. N-am avut nici valoarea lui Năstase, nici a lui Villas, nici a altora. Am fost de două ori în primii 10 la simplu, am fost cu Năstase numărul 1 la dublu. Am avut o calitate: am ştiut când e ziua să spui „Gata!” şi să treci la pasul următor. La hochei, în 1964, după Olimpiadă, am spus „Gata!” şi n-am mai atins crosa şi patinele; după 1972, a treia finală, am spus „Gata!” şi am început să fac o treabă care mi-a plăcut şi m-a împlinit mai mult decât cariera de jucător: aceea de antrenor. Se pare că a fost singurul talent pe care l-am avut vreodată: ca din 20 de inşi să zic: „|la e”. Şi n-am greşit, să bat în lemn, niciodată. Pe Leconte, federaţia franceză l-a dat afară de prost, eu l-am luat de bun şi a fost în primii cinci-şase din lume fără probleme. Totdeauna, datorită formaţiei mele morale, am pus munca înaintea talentului. Iar Becker, la 14 ani şi jumătate, cât avea când l-am luat, avea o putere de muncă enormă şi putea să lovească o minge de tenis din orice poziţie.
În mass-media străine apăreţi ca omul care l-a învăţat pe Boris Becker să-şi ascundă banii de Fisc. Vreţi să comentaţi în vreun fel scandalul ăsta?
Nu este un scandal. Este o manevră a unei entităţi care se numeşte Fisc, Fiscul german. Eu cred şi astăzi că Boris Becker, din punct de vedere fiscal, în perioada respectivă, este mai curat ca lacrima. Pentru că, la 14 ani şi jumătate, Boris Becker a fost rezident la Monte Carlo, rezident adevărat. Eu locuiam la Monte Carlo, nu puteam să merg după el, trebuia să vină el după mine, şi atunci nu era nici în primii 10 juniori din lume. Şi a făcut exact tot ce trebuia. Lumea aici nu înţelege ce e Fiscul, `nsă va veni o vreme când va înţelege, pentru că nu se poate merge aşa la infinit. Sunt două entităţi în lumea astea care se numesc Fisc şi Vamă şi care pot să-ţi intre în casă şi să-ţi controleze absolut tot, fără nici un fel de mandat. Poliţia, nu. Fiscul, da. Având în vedere, cum spuneam mai înainte, că sunt destul de deştept ca să-mi dau seama când sunt prost, de anumite treburi nu m-am atins niciodată ca manager: taxe şi investiţii. La taxe, întotdeauna i-am sfătuit să-şi ia cel mai bun avocat de Fisc care există pe lume. Şi aşa au făcut toţi. Avocaţi diferiţi de ai mei... Pentru că şi eu am şi i-am plătit în sânge, dar merita, ca să te păzească de greşeli. Eu, în problema Becker, în problema Leconte, Villas sau alţii, cu taxele, din fericire, nu am fost niciodată conectat.
Dar Becker a fost totuşi condamnat...
Fiscul german zice că a demonstrat că el a stat mai mult în Germania decât la Monte Carlo în aceşti trei ani despre care e vorba. Dar, pe de altă parte, Germania avea trei turnee de tenis, plus Cupa Davis, pe care el o juca tot pentru Germania. La Monte Carlo, avea un singur turneu. Era o meserie care îi ocupa 52 de săptămâni. E normal că a stat mai mult în Germania, iar Fiscul german l-a implicat pentru faptul că stătea cu sora lui, la München, de câte ori venea în ţară.
Dumneavoastră aveţi o reşedinţă la Monte Carlo?
Din 1973.
E adevărat că vreţi să cumpăraţi uzinele Rocar?
Nu. Cred că nimeni nu poate, nu vrea sau n-ar avea de ce să cumpere uzinele Rocar. Sunt două feluri de a face o privatizare. Vorbeam cu Meckenzie, când a fost aici, despre Sidex Galaţi. Ori Guvernul investeşte mâine 500 de milioane şi face din ea un „ou”, nu „omleta” care e acum, ci face din nou oul frumos, cristal. Asta am făcut noi, a spus Meckenzie, la Kosice. Sau o dă cu un leu, însă cu garanţia să se „învârtă”. Nu poţi să ignori că în spatele unui asemenea monstru industrial se află zeci de mii de oameni implicaţi direct, iar ceilalţi indirect.
Deci nu vă preocupă să cumpăraţi Rocar.
Nu. Dar ce mă preocupă e că noi încă plătim la autobuz cam de două ori cât face şi nu-i vorba doar că preţul e mare, dar chiar am putea să-l facem la jumătate de preţ, deci mult mai ieftin. Am pierdut momentul în 1990-1991, când voiam să facem fabrica cu Mercedes. Mă preocupă mult acum să vedem cum am putea totuşi să facem autobuzul care să-l ducă pe rumân de la Scânteia, de-aici, până la gara nu-ştiu-care, să nu stea în zăpadă şi-n frig. Că-l face Rocarul, că-l face Steagul Roşu al meu, nu contează, important este că poate fi făcut la jumătate de preţ.
De ce folosiţi termenul rumân?
Aşa mi-au spus – mama, tata –, că sunt rumân.
Care ar fi, după dumneavoastră, definiţia românului?
Cetăţeanul născut de câteva generaţii în România, care are paşaport românesc, care s-a stabilit şi doreşte să trăiască în această ţară.
Despre momentul decembrie 1989
Şi care ar fi definiţia rumânului?
Aici, înainte de a face această eventuală comparaţie, ar trebui să spun altceva. Pe mine m-a stupefiat faptul că noi discutăm despre partidul armenilor, partidul maghiarilor, partidul nu-ştiu-care din România. Să ne fie clar: în România trăiesc cetăţeni ai Republicii România. Aici sunt români. Cei care nu vor să fie români sau rumâni, cum doriţi, să-şi ia săculeţul şi să meargă mai departe. Rumânul este, după cum am învăţat eu la istorie, un om mai blând, mai liniştit, mai la locul lui, şi îndură, îndură, îndură, până nu mai îndură. Noi am avut în 1989 ceva, aşa, venit foarte repede... România are toate bazele unei societăţi democratice, dar mai lipseşte mult ca să ajungă acolo.
Deci n-a fost Revoluţie în 1989...
Revoluţie înseamnă ceva mult mai amplu. Eu nu-mi dau seama care sunt dedesubturile. Mai mult, eu pe vremea aia trăiam cu totul la Monte Carlo.
Bine, dar, privind din afară, cum aţi văzut atunci tot ceea ce se întâmpla? Toţi vorbeam de Revoluţie, însă pe urmă ne-am dat seama că n-a fost chiar aşa.
Eu, pe 17 decembrie 1989, 17 sau 18 – era duminică şi mă aflam la Stuttgart –, organizasem finala de Cupă Davis Germania-Suedia... Şi eram sus, acolo, la VIP, cu cancelarul german, cu Neckermann, cu preşedintele de la Mercedes, cu ministrul Industriei... Şi discutau, bineînţeles, despre Rusia, discutau despre Germania Democrată, Berlin... A fost momentul când Gorbaciov a venit şi-a plecat. Şi toată lumea şi-a dat seama că acela este semnalul şi că, implicit, tot acest bloc estic începe să piară. Mie mi-au zis: „Ioane, bine, şi România?”. Iar eu le-am răspuns: „Nu, România, din păcate, cât oi trăi eu, nu-i nici o şansă”. Şi atunci mi s-a spus de Timişoara, că ştiu ei că la Timişoara... Eram în 17-18, semnalele afară erau că în România se întâmplă ceva. În România s-a întâmplat în 21-22. Deci oamenii ăştia, de bine, de rău, ştiau o treabă pe care eu n-o ştiam. Şi nu mi-o închipuiam. Cum s-a întâmplat, dumneavoastră aţi fost aici, eu am văzut doar pe film.
Despre politic
Au trecut aproape 13 ani şi un sondaj recent arată că jumătate dintre tinerii români vor să plece în străinătate. Ce le spuneţi?
Toată străinătatea asta e cu trei tăişuri, nici măcar cu două. Atenţie! Oriunde doreşti dumneata să te trimit, îţi fac următoarea socoteală: mai mult de 120 de antrenori de gimnastică plecaţi – noi am învăţat gimnastică feminină tot globul ăsta. Dacă mâine dimineaţă un antrenor pleacă, când ajunge acolo are 3 000 de dolari. Din aia plăteşte sigur 1 000 de dolari pentru casă. Mai plăteşte probabil 500-700 impozit. Cu ce îi rămâne, trebuie să trăiască. Mult mai bine nu trăieşte. Decât dacă este mai organizat. Problema nu este această treaptă mijlocie, ci treapta de jos, poporul ăsta, zona în care cineva mai deştept ca mine ar trebui să bage o cheie undeva şi să le dea un 10% mai multă substanţă să trăiască şi cu 50% mai multă speranţă. Şi atunci nu mai are nici o problemă. Nu ştiu, eu nu sunt om politic, am demonstrat-o şi cred că până acum s-a liniştit toată lumea.
Până acum, da, dar de aici înainte?
Am spus o dată, de două, de şapte ori.
Mai spuneţi o dată.
Astăzi, 7 noiembrie 2002, politica pe mine nu mă interesează. Pentru că nu sunt oportunist. Schimbarea nu se rezolvă cu un om. Eu am discutat ieri cu un mare om politic şi am spus: „Dă-mi astăzi un prim-ministru care-i mai bun ca Năstase”. Nu e! Toată lumea e de acord că Adrian Năstase este cel mai bun prim-ministru pe care-l avem noi. După părerea mea, cel mai important eşalon în ţara asta e eşalonul trei. Pe de altă parte, nu sunt nici un om foarte priceput în a negocia şi a face compromisuri. Un politician trebuie să facă compromisuri de dimineaţa până seara. Puterea, după părerea mea, ar trebui să fie mult mai agresivă: ai furat, ţi-a tăiat degetul. Că-i din partidul cutare sau cutare, nu contează. Un popor întreg plăteşte pentru ăla care fură. Nu-i corect, domnule!
Despre Olimpiada de la Atena
Ieri spuneaţi că România se va întoarce de la Olimpiada de la Atena cu demnitate, că trebuie să fim realişti, nu vom mai obţine rezultatele de la Sydney, dar totuşi se va întoarce cu demnitate. Ce aţi vrut să spuneţi?
Multă lume mă acuză că aş vrea să-mi iau apărarea încă de pe acum. Nu. Încă o dată: la Sydney, meritul a fost al sportivilor, nu al Comitetului Olimpic, nu al lui Ţiriac. A fost o constelaţie senzaţională, care putea să fie mult mai bună dacă ştiam noi de la început ce ne aşteaptă. Au fost şi treburi adevărate... Am fost singura naţiune din două sute care am avut şira spinării dreaptă şi moralul de a ieşi şi de a spune: „|sta este pozitiv!” înainte de Jocurile Olimpice, la noi acasă. Nici o altă ţară nu şi-a găsit pozitiv vreunul din cei 20 000 de sportivi?! Mie-mi convine să-mi dea cineva palme şi să stau în picioare. Nu să stau în genunchi şi să mă mângâie.
Deci n-o să mai avem rezultate ca la Sydney...
N-o să le avem pentru că n-am semănat nimic. N-avem bază de selecţie. Mie comunismul mi-a lăsat totuşi o moştenire, cu tot respectul, dacă vreţi să mă consideraţi comunist, scrieţi acolo, n-am nici o problemă. Aveam centre de copii, aveam copii care jucau tenis gratis, câte 200 de fiecare club. Acum suntem toţi privaţi. Şi pe bună dreptate spune omul: „Domn’e, eu ud terenul de nu ştiu câte ori pe zi, eu pun liniile de plastic, mie-mi trebuie bani”.
Despre Ceauşescu şi vânătoare
Revenind în timp, l-aţi cunoscut pe Ceauşescu?
Am avut ocazia de două ori. O dată când a decorat mai mulţi sportivi şi eu am fost ales să mă adresez dumnealui în numele lor, iar altă dată când m-a invitat la vânătoare şi n-am avut voie să trag.
Păi, ce-aţi făcut, aţi păzit vânatul?
Am fost oaspete la vânătoare şi m-a pus într-un stand, acolo, iar ofiţerul ăla de stătea cu mine a spus: „Nea Ioane, am doi copii, dacă tragi şi împuşti ursul, m-a mazilit”.
Ştiu că mergeţi des la vânătoare. Am înţeles că mergeţi şi prin Africa.
Când am două zile libere, mă duc oriunde. Că e Africa, că e Asia...
Ce vă place cel mai mult? Vânătoarea de lei?
Nu e nici o diferenţă, fiecare e o artă. Eu vreau să împuşc un elefant. În 10 ani, cred că am văzut 5 000 de elefanţi, însă nu l-am văzut pe ăla care are atâţia ani, care are nu ştiu ce... nu are nimic în comun cu ucisul treaba cu vânătoarea. Vânătoarea este un sport, este o meserie dintre cele mai vechi. În afară de treaba cu femeile, care a fost poate mai veche decât cea cu vânătoarea, a fost asta, cu hrana.
Când aţi plătit ultima dată cu bani cash şi ce aţi cumpărat?
Foarte rar plătesc cu bani cash. Eu am o carte de credit de la companie, una personală, una pentru distracţii, fiecare la locul ei. Nu sunt un individ exagerat, dar niciodată n-am pierdut din vedere valoarea banului.
Sunteţi zgârcit?
Nu cred. Sunt foarte calculat. Dacă mâine dimineaţă îmi place o cămaşă într-un magazin, o cumpăr imediat. Când şi când, dacă mă uit şi la preţ, n-o mai cumpăr. N-o mai cumpăr din punct de vedere moral, nu că nu mi-aş putea permite. Dar moral nu cred că pot să dau pe o cămaşă 1 000 de dolari.
S-a spus că aţi primit cadou un automobil Maybach de 400 000 de euro. E adevărat?
Vă rog să-mi spuneţi şi mie cine mi-l face cadou, că-l iau mâine dimineaţă.
Deci n-aţi primit.
Din păcate, nu.
Care este, după părerea dumneavoastră, cea mai bună investiţie pentru un român care are puşi deoparte 10 000 de dolari?
Să-i depună la o bancă serioasă, să facă ăia 3-4% dobândă, să fie sigur că la sfârşitul anului îi are.
Câtă şpagă aţi dat de când v-aţi întors în România?
Dumneavoastră aţi văzut că Bucureştiul nu are un magazin Mercedes? Eu n-am reuşit, în 12 ani, să fac un magazin demn de Mercedes. De ce credeţi treaba asta? Pentru că în vocabularul meu nu există aşa ceva, pentru că n-am dat în viaţa mea şi nici n-o să dau. Nu o consider un lucru moral.
Ultimul turneu de la Madrid s-a încheiat fără să se joace finala, pentru că s-a retras jucătorul ceh, Novak. A fost un semn că intuiţia şi succesele dumneavoastră încep să vă joace feste?
E a doua oară când mi se întâmplă aşa ceva şi, mai mult, aici este o hibă de regulament. Schimbarea turneului de la Stuttgart la Madrid a fost logică, matematică aş zice. Spania este ţara care are, de 20 de ani, cei mai mulţi jucători în primii 100. Madridul este o capitală imensă, care nu are decât trei lucruri: Real Madrid, Real Madrid şi Real Madrid. Altceva, nimic. Un turneu de 3 milioane de dolari îl faci cu un buget de 8 milioane. Cu publicitate, televiziune, cu spectatori. Se întâmplă şi catastrofe, asta a fost una... Cu 50 de minute înainte de finală, doctorul mi-a spus: „Ţiriac, dacă ăsta intră pe teren, joacă cinci minute”. Bun. Ai 10 000 de oameni şi 164 de ţări, televiziuni. A trebuit să iau o decizie. L-am luat pe Agassi de mână, l-am luat şi pe celălalt, i-am adus în faţă acolo şi am spus: „Domnilor, vestea bună e că domnul Agassi vrea să se mute la Madrid pentru modul cum a fost primit. Vestea proastă e că domnul Novak este lovit puţin şi nu poate să joace. O altă veste bună e că finala de dublu se joacă în cinci seturi, nu în trei. Iar dacă vă uitaţi pe spatele biletelor, scrie că, în caz de evenimente neprevăzute, riscul este al spectatorilor. Asta e tot o veste proastă. Dar vestea bună, iarăşi, e că eu anunţ că fiecare care doreşte, anul viitor, poate să schimbe acest bilet cu orice zi”. Nici un spectator n-a urlat, nici un spectator n-a plecat.
Despre Ilie Năstase
Spuneţi-ne câteva cuvinte despre reeditarea finalei Cupei Davis, cu americanii.
Eu am avut la început o reacţie negativă. Iar Ştefan cel Mare, iar Tudor Vladimirescu, trăim iar în trecut. M-am gândit că orice om care vine acolo şi n-are cel puţin 45 de ani n-are habar despre ce e vorba. Meritul acestui Enoiu este că ne-a adus împreună şi, până la urmă, cred că a ieşit o treabă bună. Avem nişte nume în ţara asta. Şi la New York, dacă te duci pe stradă cu Năstase, toată lumea te opreşte. Cu Sampras, mai puţin.
Când se va mai naşte un Ţiriac? Când se va mai naşte un Năstase?
Ciclul nu este matematic. Pe de altă parte, Năstase s-a născut pentru că tăticul îngrijea terenul la Progresul. Terenul central de la Progresul nu-i al Băncii, e al lui Năstase. Ceauşescu a dărâmat şase case pentru finala aia, într-o săptămână, şi l-a făcut ca să joace Năstase meciul de Cupa Davis. Era şi Ţiriac pe-acolo, dar Năstase era în prim-plan. Fratele lui, jucător de Cupă Davis... Deci din cercul acesta a venit Năstase. Ţiriac s-a născut la Braşov, la 100 de metri de terenul de tenis unde iarna era patinoar. Noi trăiam pe stradă. Copilul de azi trăieşte cu computerul, cu matematica, cu toate treburile astea. Aceste talente, excepţii, vin din când în când, dar trebuie să ai o bază de selecţie. Când o să avem 200 000 de tineri jucând tenis, de la 5 ani, inclusiv fetiţa dumneavoastră, atunci vom avea şanse ca România să aibă un câştigător de Rolland Garros sau de Wimbledon. Năstase, mai greu... El a fost un om complet, de excepţie. A fost cel mai bun jucător din lume, cu cele mai proaste rezultate.
