De 20 de ani, Dorin Tudoran face naveta pe ruta SUA-România fără a reuşi nici să rămână, nici să nu se mai întoarcă în ţara pe care părăsit-o forţat în 1985. Poartă România în suflet ca o mare nedumerire dar a ajuns să o vadă ca pe-o troacă după ce a răsfoit unul dintre cele 18 volume care compun dosarul său de la Securitate. Despre trecutul scris de alţii, despre minciunile informatorilor, fişele de distrus un om, Dorin Tudoran discută cu Marius Tucă într-un interviu "Verde-n faţă."
● Marius Tucă: Domnule Dorin Tudoran, cu fiecare an care trece peste noi, la fiecare întâlnire, nu doar că nu îmbătrâniţi, dar păreţi mai tânăr. Care este secretul dumneavoastră? Secretul tinereţii lui Dorin Tudoran?
● Dorin Tudoran: V-am mai spus, domnule Tucă, oamenii proşti par mereu mai tineri, există un ser care îi ţine. Se consumă mai greu.
● Există un secret?
● Nu. Te naşti aşa.
● Dormiţi mai mult? Dormiţi mai puţin? Mâncaţi mai mult, mai puţin? Înjuraţi mai mult? Mai puţin?
● Nu dorm mai mult de două-trei ore pe noapte de la vârsta de 17 ani. Trebuia să fiu mort de mult, dar o fi uitat cineva să mă cheme.
● Ştiu că asta se întâmplă cu unii care au căzut din tren. Nu cred că este cazul la dumneavoastră.
● Dacă era să cad în cap, ajungeam în Guvern. Depinde unde cazi din tren.
● Bun, deci doar două-trei ore de somn pe noapte? în rest meditaţie? Levitaţie? Lectură?
● Citesc, da.
● Care mai sunt lecturile lui Dorin Tudoran?
● Tot cele vechi. La vârsta mea, de fapt recitesc. Citesc foarte puţin lucruri noi.
● A nu mai citi lucruri noi nu e, cumva, un mic şi consistent handicap?
● Citesc literatură nouă, dar nu neapărat românească. Mai citesc cărţile prietenilor, cărţi pe care le primesc... Şi evit genul acesta de întrebare pentru că mereu urmează "Ce părere aveţi despre...?". Nu vreau să fac ierarhii în necunoştinţă de cauză. Citesc o carte foarte bună şi pot să spun că acea carte este foarte bună, dar nu o pot compara cu altele care pot fi la fel de bune.
● Când v-aţi despărţit de literatura românească?
● Cred că am fost despărţit de ea iar acest lucru s-a întâmplat pe când mi se părea că mai fac parte din ea. Deci, cu câţiva ani înainte de a fi obligat să plec din România. Nu mai puteam să public. Dacă citeam şi comentam, tot nu era bine.
● Dacă aţi fi citit fără să comentaţi nu era bine, dacă aţi fi tăcut nu era bine.
● Corect.
● Aceasta era o situaţie...
● Ideală!
● Ideală pentru un scritor.
● O situaţie ideală care poate să dea răspunsul la o întrebare pe care mi-a pus-o un prieten acum câteva seri: "De ce ai plecat din România?" Am dat un răspuns foarte economic "De bine. Am plecat de prea mult bine."
● Binele acela care nu mai poate fi suportat. Totuşi, scriitorul Dorin Tudoran a rămas suspendat undeva în timp, în minte, în vis? Că în literatură a rămas supendat.
● Mai scriu, din când în când. Mai mult pentru mine. Ideea că pentru a fi scriitor trebuie să scrii în fiecare zi şi să publici în fiecare an mi s-a părut întotdeauna stupidă. Am debutat destul de târziu, pe la 27-28 de ani. Toate cărţile de debut îmi erau oprite. Mi-aduc aminte că Adrian Păuneascu a scris atunci un articol foarte cald. Spunea că Dorin Tudoran a debutat cu câţiva ani mai târziu decât generaţia lui şi cu câţiva ani mai bine decât ea. Deci, sunt obişnuit cu întârzierile. Şi apoi, dacă un poet a scris într-o viaţă 10 poezii care rămân e scriitor până moare. Poate puţin şi după... Avem câteva cazuri de grafomanie imensă în literatura română de azi. Nu dau nume, pentru că aş vrea să îmi mai rămână şi mie câţiva oameni cu care să îmi dau "Bună ziua!".
● Nu vreţi să ajungeţi să vă daţi singur bună ziua în România.
● Păi, n-am publicat eu, acum vreo zece ani, un poem intitulat "Pisicuţ", subintitulat "Somnografii" şi având dedicaţia "Mie însumi că trebuie să stau şi eu de vorbă cu cineva, nu?"...
● Există poeţi care nu au mai scris de nu ştiu când, dar este suficient să fi scris atunci poezia. Eu sunt de acord cu ideea că e suficient să scrii un volum şi să rămâi poet toată viaţa.
● Să vă povestesc o întâmplare din timpul când cu mine se juca jocul acela că eu nu vreau să fac nimic, în vreme ce nu puteam nici să public, nici să lucrez. M-am dus să mă angajez paznic de noapte la o grădină de legume din Militari. Iniţial au zis că mă angajează. Apoi au spus că nu se poate. În acelaşi timp eram chemat pe la procuratură, că sunt parazit social. Era un Procuror Adjunct al Capitalei, foarte dur. Avea un nume predestinat -- Horia Nelega. A murit, săracul, după ce spusese că şi el fusese într-un complot să-l omoare pe Ceauşescu. Mai toată lumea fusese într-un complot, de asta, probabil, nu a reuşit niciunul până în decembrie 1989, când complotul s-a dat de trei ori peste cap şi a devenit Revoluţie... Şi toate declaraţiile începeau cu cine sunt, când m-am născut, de parcă nu ştiau. Apoi venea întrebarea procurorului sau a securistului deghizat în procuror: "Dar dumneata din ce trăieşti?" "Mă ţine nevasta acasă". "Păi, şi nu-ţi e ruşine?" "Ba da, dar n-am ce să fac". "Dar dumneata aşa, ca meserie, ce eşti?" "Sunt scriitor." "Şi de când n-ai mai publicat?" "De trei ani." "Păi, atunci ce fel de scritor eşti?". Deci scriitorul trebuia să fie unul care semnează condica la serviciu în fiecare zi, scrie o poezie în fiecare zi. Mediocră, dacă se poate.
● După 1989 se întâmplă ceva cu poeţii din România. Foarte mulţi au renunţat să mai scrie şi s-au angajat în tot felul de activităţi, de la politic la business. Au făcut orice, mai puţin poezie. Asta înseamnă că poezia era şi un mod subversiv de a supravieţui în lumea aceea sau a dispărut talentul, dintr-o dată?
● Talentul nu dispare dintr-o dată. Poate să dispară, să se diminueze la modul "cantitativ". Ai avut ceva de spus, ai spus, apoi eşti cinstit şi aştepţi până când mai ai altceva de spus. A scrie acelaşi lucru timp de 50 de ani e o îndeletnicire precară. În cazul pe care l-aţi menţionat, sub umbrela aceasta comună, există diferente specifice. Nu cred că toţi poeţii care acum nu mai scriu, şi mă refer la poeţii de vocaţie, s-au lăsat de poezie din acelaşi motiv. Sigur, poate există şi un numitor comun, acela că mizeria materială îi împinge spre "activităţi lucrative", căci şi poeţii au familie, şi poeţii au chirie de plătit, şi poeţii, dacă le dă prin cap să-şi ia maşini, au rate de plătit.
● Şi poeţii au leasing.
● Şi poeţii au leasing. Uite un titlu bun de autobiografie.
● Deci nu libertatea le-a tăiat elanul.
● Poate fi şi asta. Într-o anumită măsură poate e adevărat. Condiţiile mai stricte, ca să nu spun dictatura sau autocraţia, încurajează imboldul artistului de a se exprima tocmai pentru că simte că e un mare pariu la mijloc. E un fel de cerc vicios care poate încuraja creaţia. Dar nu aş recomanda niciunui politician şi niciunei ţări să practice dictatura numai ca să încurajeze talentul artiştilor. E o socoteală proastă.
● Spuneţi-mi, vă rog, despre candidatura aceasta la preşedinţie a lui Dorin Tudoran, care a stat mereu să vie dar nu a venit niciodată.
● A stat să vie?
● Stă să vie şi să învie şi să revie de fiecare dată.
● Cunosc pe cineva care m-a băgat în belea la un moment dat cu o candidatură la preşedinţie, dar nu vreau să dau nume pentru că nu vreau să îmi nenorocesc prietenii.
● Nu spui cine, persoană importantă...
● Becher! Primul zvon mai consistent a fost acum câţiva ani, când am fost sunat de o prietenă, persoană importantă şi ea, şi mi-a spus: "Te-ai decis să candidezi la preşedinţie iar eu nu ştiu!". Am spus că interesant este că nici eu nu ştiu, dar candidez cu mare plăcere. Şi am întrebat pentru cine. A spus că s-a zis la televizor că aş fi marea piesă pe care o va scoate din mânecă, la momentul oportun, dl Ion Iliescu. Am întrebat la ce emisiune s-a spus, crezând că a fost pe la un post dintr-acela văzut în bloc. Mi-a răspuns că s-a întâmplat la o emisiune foarte importantă a lui Robert Turcescu. Eu nu îl cunoţteam pe domnul Turcescu atunci.
● Mai bine!
● Eşti răutăcios. Am cerut numărul lui de telefon, l-am sunat şi am spus: "Mă numesc Dorin Tudoran şi am auzit că la o emisiune a dumneavoastră aţi spus că voi candida la preşedinţie". Mi-a spus: "Da, am informaţii certe, dar nu pot să spun de la cine". Am spus că nu e adevărat şi m-a asigurat că ştie foarte sigur. M-a invitat să facem o emisiune. I-am spus că se întâmplă să vin la Bucureşti pentru 48 de ore şi că putem face o emisiune, cu condiţia să mă întrebe şi cum e cu povestea aceasta, ca să spun că este o tâmpenie. Şi am spus-o. Evident, jumătate din reacţie a fost că, bineînţeles, am spus că nu este adevărat tocmai pentru că este adevărat. Şi am înţeles, încă o dată, care este structura noastră... genetică.
● Zvonul este mai puternic decât orice adevăr.
● Apoi a fost, într-adevar, o propunere care m-a luat prin surprindere, mai ales că telefonul iniţial mi-a fost dat undeva pe la ora 2:00 dimineaţa, ora Americii. Cineva m-a contactat şi mi s-au expus motivele pentru care există un interes. Am declinat oferta dar pot să spun, "on the record", că iar era să candidez. Acum mă aflu la Bucureşti pentru nişte probleme de familie şi pentru a conduce un forum al organizaţiilor neguvernamentale la Palatul Parlamentului. La plecarea din Washington, i-am spus soţiei că am o strângere de inimă că o să fiu în România în timpul campaniilor electorale de tot felul şi iar o să mă întrebe Marius Tucă despre cum e cu candidatura mea. De teama să nu candidez, nu am sunat decât doi-trei oameni. După câteva zile, am dat nas în nas pe stradă cu domnul Cornel Nistorescu. Mi-a spus "Eşti în ţară şi nu ai dat niciun semn!". I-am spus "Cornel, sunt ocupat". Deci, hai să terminăm cu gluma asta - cine ar putea fi interesat de candidatul Dorin Tudoran?
● De exemplu, eu!
● Păi, atunci puneţi pe masă 50-60 de milioane de euro, cât ar costa campania, furaţi de la celelalte partide 10-20 de oameni deştepţi, dacă sunt câte 20 la fiecare, apoi ne punem pe muncă şi la sfârşit o să luăm două sau trei procente. Ceea ce este o investiţie bună pentru 50-60 de milioane de euro, nu?
● La ce se întâmplă acum în România, candidatura lui Dorin Tudoran mi s-ar părea o chestie de normalitate. Fără să furăm, fără să minţim, pentru că Dorin Tudoran nu poate să fie altfel.
● Lăsându-l pe Dorin Tudoran deoparte, există ceva de care să fugă românul mai mult ca de normalitate? Înţeleg că m-aţi invitat duminică dimineaţă aici ca să îmi faceti probleme, ca şi cum nu aş avea destule.
● Cu asta mă ocup! Am mai făcut-o odată. Bun, deci cu candidatura mi s-ar părea un act de normalitate, pe care l-aş face doar pentru a arăta că poate să existe şi un altfel de candidat.
● Eu, adică cine?
● Eu, dacă aş fi în locul domniei voastre.
● Păi nu sunteţi, şi este bine că nu sunteţi.
● Încerc să induc şi să sugerez aceste lucruri.
● Pot să vă promit că o să mă gândesc? Că mai este suficient timp. Nu-i aşa? Alegerile sunt aproape terminate. Dacă te uiţi la partide, la ora 11 şi-au anunţat candidatul, la ora 11:05 au şi anunţat că acest candidat a câştigat.
● Iar la 11:10 o să îi anunţe retragerea.
● Atunci facem aşa: când se retrage unul din candidaţi, îmi daţi telefon şi ne mai gândim. Candidez, asemeni lui Spirache din "Titanic vals" spun tot timpul "Vă rog să nu mă votaţi" şi câştigăm; la sigur, câştigăm...
● Eu cred că retragerea lui Duda ar fi un bun prilej pentru a candida domnia voastră.
● Dar eu nu pot umbla toată ziua în frac şi cu papion. Dacă domnul Duda ar avea un copil, el s-ar numi Duda al II-lea. Dar un fiu al meu cum s-ar numi? Ce nu înteleg în cazul Duda: după ce câştigă alegerile, cum mergem mai departe? Monarhie prezidenţială sau preşedinţie monarhică?
● Ne întoarcem la România. În toţi aceşti ani, deşi este stabilit în SUA, Dorin Tudoran a călătorit foarte mult în România. Cât de mult a întinerit sau a îmbătrânit România în toţi aceşti 20 de ani?
● Întrebarea dumneavoastră sună ca una despre o construcţie care a trecut printr-un cutremur. O construcţie pe care se pune bulina aceea roşie. Cineva se apucă să consolideze casa, iar de dinafară pare că a întinerit foarte tare. Dar dacă nu s-a umblat bine la structură, contrucţia poate fi mai obosită decât atunci când au început consolidarea. Dacă te uiţi în oraş, în anumite locuri, dacă ai bani suficienţi şi prieteni cu bani cu care să mergi în locuri frumoase, vezi că România a întinerit foarte tare. Dacă te duci pe la ţară, cum am fost şi eu, de patru ori într-o săptămână, vezi că nu prea a întinerit. Vezi nişte riduri pe ea, de la vie până la curţile din jurul caselor. Deci, ca în multe situaţii în viaţă, depinde de unde te uiţi la o realitate.
● De unde această atracţie faţă de România?
● Faţă de România nu pot să nu am această atracţie.
● Poate fi o atracţie bolnavă. Şi, pe undeva, fatală.
● Cred că este datoria mea să ştiu ce se întâmplă pe lume şi ce se întâmplă în România.
● Şi înţelegeţi ceva?
● Nu mare lucru, dar încerc. Iar vina pentru faptul că nu prea înţeleg s-ar putea să nu îmi aparţină în totalitate.
● Mi se pare că locul lui Dorin Tudoran este în România, nu în SUA. Pentru că atracţia aceasta "bolnavă" este pentru totdeauna. De ce să faceţi naveta, când puteţi foate bine să rămâneţi aici? Şi de aici, următoarea întrebare: De ce aţi venit de atâtea ori şi n-aţi rămas niciodată?
● După ce o să citesc cele aproximativ 5.000 de pagini ale dosarului meu de Securitate - 18 volume, fiecare cât o Biblie - şi o să îmi pun gândurile în ordine, am să vă dau un răspuns documentat. Poate veţi înţelege mai uşor de ce am plecat din România. Dacă Dorin Tudoran nu ar fi avut o soţie şi mai ales un copil, nu pleca niciodată.
Documentele din acest dosar cred că vor spune încă o dată ceea ce spun eu de ani de zile, adică exact ceea ce s-a întâmplat. Când am început să stau în gât cuiva, mi s-a propus să plec din România. Sper să găsesc în dosarul respectiv şi scrisorile de ameninţare pe care mi le băgau pe sub uşă. Printre nişte hotărâri stabilind cum să procedeze cu mine, care figurau acolo, se afla o fişă, un fel de "Carnet de sarcini" pe care eu l-aş numi "Fişă de distrus un om". Se luau măsuri meticuloase cum să poţi fi distrus, discreditat, îngropat de viu.
● Fişă de distrus un om! Şi ăsta e un titlu de carte...
● Da, dar eu m-am săturat. Cartea de atunci am trăit-o şi mi-e de ajuns. Cartea de acum să o scrie altcineva.
● De ce nu s-a restabilit niciodată Dorin Tudoran în România, deşi s-a întors de atâtea ori în ţară în ultimii 20 de ani?
● A existat un singur moment când mi-a trecut prin gând să mă reîntorc în România - imediat după marele balamuc din decembrie 1989. Numai că, într-o dimineaţă, Alexandra, fiica mea, m-a întrebat, cu o voce care trăda teama, dacă trebuie să ne întoarcem în România. Mi-am luat inima în dinţi şi i-am spus: "Nu-ţi fie teamă, nu trebuie".
● Vă pare rău că nu aţi rămas atunci?
● Câteodată îmi pare, câteodată nu îmi pare. Nu cred că ar fi fost bine să mă întorc. Uitându-mă la ce se întâmplă în România, zi de zi, cred că problema pe care aş fi avut-o nu ar fi fost oamenii pe care îi dispreţuiesc şi pe care în general îi numim duşmani. Problema mea ar fi devenit, ca şi înainte de a pleca, prietenii. Cineva care nu mă simpatiza foarte mult, dar nici nu mă ura foarte tare i-a scris cuiva într-o scrisoare că "problema cu omul ăsta e că, dacă ar fi avut talentul să îşi aleagă prietenii aşa cum a avut talentul să îşi aleagă duşmanii, ar fi dus-o foarte bine".
● Fiecare dintre noi am putea să spunem asta.
● Probabil. Eu am smuls de aici un copil care avea 7-8 ani şi a cărui singură experienţă pe care şi-o mai amintea despre România era cum a fost arestat, împreună cu mine, la 8 ani. Ea a început în America o altă viaţă. Apoi, dintr-o dată, din motive egoiste, eu aş fi decis să ne întoarcem în România imediat după decembrie 1989, când Alexandra era încă în şcoală. Deşi par unora capabil de reacţii riscante, am avut chiar nebunia să stric, încă o dată, viaţa copilului şi a soţiei mele. Pentru mine a fost o chestiune de responsabilitate.
● Merită sacrificiul acesta?
● Nu ştiu dacă este un sacrificiu. Dar, dacă ar fi, merită! Că mi-am stricat propria viaţă e una, că aş fi zgâlţâit din ţâţâni încă o dată, viaţă celor de lângă mine, e altceva. Nu cred că am dreptul să stric de mai multe ori la rând viaţa altora.
● Dar să o sacrifici pe a ta merită?
● Merită. Acum ce vreţi să vă spun? Că în toţi aceşti ani de zile nu mi-a părut rău, din când în când, că nu m-am întors? Mi-a părut! Că din când în când, văzând câtă prostie guvernează în România, nu mi-am spus, ca orice om vanitos, că eu aş putea să fac o treabă mai bună? Am trecut prin toate fazele acestea şi probabil mai trec, cam o dată la cinci ani, în câte o seară când nu am ceva mai bun la care să mă gândesc. Dar cred că, una peste alta, din două variante păguboase - a mă întoarce sau a nu mă întoarce - am ales bine. Cred că a fost mai raţional să nu mă întorc. Când este vorba despre politică, în România (helas!, ca şi în alte părţi), nu se gândeşte, nu se acţionează în grup. Ceea ce este foarte frumos. Se gândeşte şi se acţionează în gaşcă. Sunt un excelent om de echipă, dar cu totul incapabil de a vieţui în gaşcă. Este o slăbiciune, nu o calitate... Din acest motiv m-am despărţit de foarte mulţi prieteni. Când, vorba lui C. Ţoiu, "echipa cu care trecem prin viaţă" tinde să devină gaşcă, fie ea literară, politică etc., instinctul meu este de a ieşi din ea cât mai repede. Un motiv pentru care nu aş fi bun de politică este că am slăbiciunea de a recunoaşte cu voce tare că un adversar politic are dreptate atunci când, evident, are, şi asta pentru codul de conduită al haitei este inacceptabil.
● Acesta e un defect incredibil.
● Pentru cei din ce-ar putea fi numit în general "grupul meu", este un păcat mortal. Ca să nu mai spun că, recunoscând că poate avea dreptate într-o chestiune ori alta, adversarul nu iartă nici el "păcatul", "injuria" de a-i da dreptate. El ţine minte doar că te afli pe alte poziţii decât el şi se îndoieşte întotdeauna de onestitatea ta.
● Dragul meu Dorin, nu crezi că acest fapt simplu şi banal de a te întoarce în România şi a face politică, de exemplu, sau analiză politică te-ar scoate din această spirală a timpului? De multe ori am impresia că ai rămas în anii '80, unde te judeci cu tine, te judeci cu lumea în care ai trăit, cu prietenii, cu arestarea, cu tot ce s-a întâmplat atunci.
● Asta înseamnă că demersul dumneavoastră ori nu e sincer, ori este greşit. Fiindcă am început de la ideea că ar fi bine să mă întorc. Or, dacă spuneţi că am rămas, vorba unui prieten, încremenit în proiect, în anii aceia...
● Nu am spus încremenit în proiect. Am spus dacă nu cumva, într-o spirală a timpului, aţi rămas în anii '80, fără să fi lămurit toate lucrurile care au fost legate de personalitatea lui Dorin Tudoran.
● Domnul Tucă...
● Parcă schimbaserăm persoana!
● Marius, nu am ce să lămuresc în legătură cu Dorin Tudoran. Din cinci în cinci ani apare o nouă promoţie de gânditori, care acum cinci ani aveau 15 ani, iar acum au 20de ani şi gândesc. Eu nu mă pot apuca să explic fiecărui leat gânditor din România cine sunt şi ce am făcut. E o pierdere de timp.
● Cu atât mai mult! Dacă Dorin Tudoran vine şi pleacă, el se simte nevoit să facă asta. Dacă venea aici şi începea să facă un lucru, nimeni nu îl mai întreba cine este. Poate doar în cazul unei candidaturi la Preşedinţie, să te întrebe lumea "Ce ai făcut în ultimii cinci ani, Dorin Tudoran?".
● Am trăit şi am muncit! America e o ţară în care trebuie să munceşti. Şi acolo există talk-show-uri, dar nu de opt ore. În România, în loc să se facă prin mijloace adecvate, politica se face în talk-show-uri, "la televizor". Ei, da, Bill Clinton lua multe decizii ţinând cont foarte mult de ce spuneau sondajele de opinie, dar asta era ceva diferit de ce se întâmplă în România.
● Spune-mi dacă americanii au găsit-o pe Elodia, să facem o mică paranteză şi să trecem mai departe.
● Nu, nu au găsit-o. Au lucruri mai importante de găsit.
● Încă o dată. Dragul meu Dorin, nu crezi că întoarcerea ta aici, pur şi simplu, în ţara în care ai trăit şi din care ai plecat alungat, te-ar fi scos din... eu nu vorbeam de o încremenire în proiect, pentru că te-am simţit uşor încordat. Vorbeam de faptul că uneori eşti în spirala aia nenorocită, că te întorci mereu acolo ca într-un loc unde viaţa ta, mai mult sau mai puţin, s-a frânt. Şi vrei să te întorci ca să vezi de ce, dacă poţi să repari. Nu mă înţelege greşit, e mai degrabă o întoarcere în timp decât o încremenire în proiect.
● Cred că judecata ta este parţial adevărată şi parţial neadevărată. E ca într-un cântec al lui Kris Kristofferson care spune "He's a walking contradiction/Partly true and partly fiction". Eu sunt, probabil, încremenit cumva în matriţa anilor în care viaţa mea s-a frânt. Dar nu cred că m-a văzut cineva voluntarizându-mă să vorbesc despre mine. Cred că, dintre oamenii care au trecut prin ce am trecut eu, sunt unul din puţinii care refuză să mai vorbesc despre asta. Partea a doua a raţionamentului tău nu cred că este foarte exactă. Eu am venit deseori în România, dar nu îmi găsesc locul. Am încercat să mi-l imaginez. Am luat o coală de hârtie şi am zis: "Aici este politicul, aici este artisticul, aici este societatea şi aşa mai departe. La ce sunt eu bun pe lumea asta?". Domnule Tucă...
● Da, domnule Tudoran...
● Dumneavoastră, în România, de la politica la jurnalism, aţi umplut Tabloul lui Mendeleev. De mult. Şi e umplut ca la avion, când se vinde locul 3A la trei călători. Care ar fi farlifasul să vin şi eu, al patrulea, să spun că am şi eu bilet acolo, tot pe locul 3 A? Desigur, problema s-ar pune altfel - să îmi câştig acel loc.
● Aici vreau să spun şi eu ceva. Eu cred că aici e problema. Dorin Tudoran a avut întotdeauna locul lui şi acest loc a rămas liber după ce el a plecat. Deci dacă Dorin Tudoran se întorcea aici, nu ar fi luat locul nimănui, ci ar fi venit exact pe locul lui. La asta te-ai gândit?
● Poate fi adevărat.
● Uite, să îţi dau un exemplu dintr-o perspectivă jurnalistică. Eu, când mă gândesc la tine sau vorbesc cu tine sau vreau să te caut, aşa cum s-a întamplat şi acum, ştiu exact unde eşti. În sensul că dacă eu vreau să fac o emisiune despre politică altfel decât cele care se fac azi, te-aş invita pe tine. Ai perspectiva distanţelor dar, în egală măsură, ştii foarte bine ce se întâmplă în România. Cunoşti foarte mulţi oameni din media, din politic, ai avut de a face cu ei, aţi corespondat. Deci dacă vreau o expertiză echilibrată, a unui om care nu are parti-pris-uri, dacă vreau o expertiza fără duşmănie, dacă vreau o analiză corectă, atunci mă gândesc la tine. Deci, din punctul meu de vedere, locul tău este foarte clar şi nu poate fi luat de nimeni. Eşti singurul om care poate ocupa acest loc.
● Marius, tu îţi aminteşti că noi doi am încercat să facem acest lucru?
● Şi?
● Nu îţi aduci aminte că eu am ajuns să scriu la Jurnalul Naţional invitat de Marius Tucă şi nu de altcineva şi încă se scrie, inclusiv de oameni de la Jurnalul Naţional, că am fost adus de altcineva şi că în loc să îi fiu recunoscător acelui altcineva, eu i-am spus ce cred?! Deci, când cineva din structura asta, trustul Intact, din care eu făceam parte de la distanţă, doar scriind un editorial săptămânal, se ocupă în continuare cu falsificarea unui fapt lesne de verificat...
● Da, dar mergi mai departe. Se poate întâmpla orice.
● Nu cred că poţi trăi în România doar scriind la ziar.
● Nu am spus asta şi hai să nu ducem discuţia în altă parte. Eu spuneam că locul tău, din punctul meu de vedere, e atât de clar şi că nu există nici măcar unul singur care să aibă bilet pe locul tău.
● Ar trebui ca nimeni să nu aibă bilet pe locul nimănui.
● Corect.
● Din păcate, aşa se joacă. Literatura, cultura nu ar trebui să fie pe locuri. Faptul că azi apare un scriitor foarte bun nu trebuie să-l sperie pe cel foarte bun de dinainte, pentru că nimeni nu ia locul nimănui.
● Tu nu ai niciunul dintre năravurile pe care le-a dobândit societatea românească.
● Şi atunci cum aş putea supravieţui în această societate?
● Păi nu mai are cum să te schimbe, te apropii de o vârstă care mi se pare incredibilă.
● Nu, Marius, eu am depăşit vârsta aceea care te sperie pe tine.
● Care? Vârsta marilor întrebări? Sunt convins că ai depăşit-o.
● O să te ajungă şi pe tine vârsta aia.
● Eu o trăiesc în fiecare zi.
● Dacă vei continua să faci jogging în fiecare zi şi să mănânci salată o să ajungi şi tu foarte subţire la vârsta asta.
● Nu e vorba de a fi foarte subţire. Apropos de năravuri, nu cred că trebuie să faci doar jurnalism. E suficient să fii tu să supravieţuieşti în România, cu riscurile de rigoare spun asta.
● Şi iar ajungem la fişa de cadre, iar mă cheamă la Poliţie şi mă întreabă din ce trăiesc iar eu răspund: "Eu sunt eu"... şi mi se va spune că asta nu e o meserie!
● Nu ţi s-ar părea extraordinar să te întorci în acelaşi loc după 20-30 de ani?
● Sincer să fiu, după ce am văzut numai un volum din dosarul acela de Securitate, nu aş vrea să mă întorc în acelaşi loc.
● Propunerea mea este propunerea unui cetăţean simplu şi onest de a te întoarce în România. Năravurile româneşti au viciat atât de mult atmosfera şi lumea în România încât mi se pare, de fiecare dată când vorbesc cu tine, că eşti o floare rară. Ştii care ar fi definiţia mea pentru tine? Este atât de simplă şi e o expresie care deja a fost compromisă total la începutul anilor 90. Domnule, eşti un om de bună credinţă! Reprezinţi definiţia omului de bună credinţă.
● Nu-i de ajuns. Vrei să îţi spun ceva amuzant?
● Orice!
● Un profesor american de origine română cu care discutam într-o seară în contradictoriu, prieteni fiind, îmi spune: "Ştii care e nenorocirea vieţii tale - şi în România şi aici? S-au prins toţi că tu eşti incapabil să faci rău". L-am întrebat dacă el este capabil să facă rău şi mi-a răspuns: "Bineînţeles! Şi de aceea sunt respectat". Nu am băut prea mult în acea seară şi, totuşi, am ajuns acasă destul de tulburat. E rău că lucrurile stau aşa, dar se pare că oamenii sunt fascinaţi de cei care pot să le facă rău, au o mare frică admirativă faţă de un conducător dur. Nu dau nume.
● Tătucul!
● Tătucul, sub diferite forme, indiferent de ţară. În momentul în care oamenii îşi dau seama că nu le poţi face rău, eşti decartat, clasat. Nu eşti de acolo. Nu intri în cărţi.
● Atunci te întreb altceva. Dacă eşti un neînţeles? Te-ai întrebat vreodată?
● M-am întrebat dar am evitat de câte ori am putut această explicaţie pentru că ea este cea mai lesnicioasă. E cel mai uşor să spui: "Măi, băieţi, voi nu m-aţi înţeles". Chiar şi când e adevărat. Dacă eşti un om cinstit, trebuie să te întrebi dacă într-adevăr toţi nu au vrut să te înţeleagă sau e şi vina ta. Există un grup de ziarişti, chiar şi eu...
● Nu, tu eşti un jurnalist pur sânge numai că refuzi să practici meseria asta.
● Pe urmă o să te întreb unde.
● La Jurnalul Naţional, bineînţeles!
● Asta-i tare! Să ne întoarcem la comunicare. Dintre toate definiţiile sofisticate ale comunicării, cea mai bună mi se pare cea dată acum vreo câteva sute de ani de domnul acela care a inventat eseul, Michel de Montaigne, fiindcă este şi cea mai simplă: "Cuvântul este jumătate al celui ce-l rosteşte şi jumătate al celui ce-l ascultă". Dacă cel care ascultă nu vrea să asculte, tu degeaba vorbeşti. La fel, degeaba cel care are rolul de a asculta ascultă, dacă tu nu ai nimic de spus.
● Atunci hai să dăm o definiţie frumoasă a conducătorului: jumătate este ales de cei care nu îl înţeleg iar jumătate este ales de ceea ce el minte.
● Iar când oboseşte, este el condus de cei pe care el nu i-a înţeles...
● Astea trebuie subliniate pe text şi pe urmă făcut analize pe el.
● Nu, că pe urmă se spune că ne referim la cineva anume şi avem probleme de stat şi de partid.
● Mergem mai departe. Care e diferenţa între România văzută de dincolo de ocean şi România văzută de aici? Ceva frapant, delirant, dur, tăiat cu o secure.
● Nu cred că e o singură diferenţă, Marius. Cred că totul e în funcţie de cine, de unde şi de ce se uită la România. Făcând o glumă, diferenţa dintre România văzută de aici şi cea văzută de afară este chiar România. Oamenii de afară se uita la România din anumite motive, de la business la interese politice. Atunci se scot în faţă aspectele necesare înţelegerii acelei Românii de care ei au nevoie. De exemplu, eşti un businessman şi ai o echipă care îţi face o evaluare şi ţi se pun în faţă acele caracteristici de care ai nevoie ca să iei decizia dacă să investeşti sau nu în România. Sau eşti un om politic, conduci o mare cancelarie politică a lumii, şi vrei să ai o relaţie mai bună cu România. Atunci ţi se dau informaţiile de care ai nevoie. Nu există o singură privire. Eu zic, că, din păcate pentru România, cel mai grav este felul în care România se uită la ea. Dacă s-ar uita aşa cum trebuie, probabil i-ar împinge şi pe cei din afară să se uite altfel. Dar, dacă România se uită la ea fie în indiferenţă, fie în băşcălie, e greu de aşteptat ca oamenii din afară să se uite altfel.
● Sau se uită în oglindă şi vede pe altul.
● Gândeşte-te la problema corupţiei în România şi Bulgaria. Am un prieten foarte bun care este directorul pentru pentru Euro-Asia al organziaţiei Transparency International, Miklos Marshall, fostul primar adjunct al Budapestei, cu care discutam pe această temă. Făcând o metaforă: când e vorba de corupţie, România se uită în oglindă şi vede Bulgaria. Şi invers. Chiar dacă sunt singure în cameră. Deci atâta timp cât România se uită într-o oglindă şi vede ce vrea ea, nu ce ar trebui să vadă, e greu ca ceilalti să se uite altfel. Ce mă enervează profund este specia româno-americană, franco-română şi aşa mai departe, oameni care aparţin din motive diferite celor două comunităţi şi care ar trebui să facă o punte corectă, dezinteresată între ele. De fapt, ei nu fac decât să îşi urmeze propriile interese, vorbesc în numele ambelor comunităţi şi până la urmă îţi dai seama că ceea ce prezintă ei drept un proiect extraordinar pentru România are o parte extraordinară doar pentru ei. Este situaţia cea mai complicată şi care obscurizează, distorsionează şi felul în care românii se uită la ei, şi felul în care ceilalţi se uită la români.
● Acest egoism...
● Este atroce! Este exact ca la candidatul la nu ştiu ce funcţie. Şi ne întoarcem la viitoarea mea candidatură.
● Fosta viitoare candidatură.
● La fosta nu pot să îţi răspund, dar la viitoarea, da. Sau invers. La viitoarea nu pot, doar la fosta. Deci, dacă aş fi candidat...
● De ce nu spui "dacă aş candida"?
● Bine. Dacă aş candida şi necruţătorul jurnalist Marius Tucă m-ar întreba de ce candidez, aş uita că el m-a invitat să candidez şi aş răspunde: "Pentru că sunt vanitos şi cred că sunt cel mai bun pentru funcţia aceasta!". Apoi aş spune şi alte motive. Ei, candidaţii adevăraţi, de obicei, îţi spun orice, dar uită să spună că o fac mai ales pentru că le place. Şi totul începe prost, fals, din start.
● Mă gândeam şi că România se uită în oglindă şi vrea să se vadă urâtă, vrea să se vadă murdară, vrea să se vadă coruptă şi aşa mai departe. Şi aşa se vede.
● Iar altădată vrea să se vadă frumoasă, cu picioare subţiri, cu glezne de balerină.
● Mi-ai făcut o adevărată filosofie despre cum se vede România de aici şi de peste ocean, dar pentru Dorin Tudoran este vreo diferenţă între cele două Românii?
● Există, pentru că distanţa estompează nişte nuanţe. Eu cred că am un instinct corect în legatură cu România, dar am bunul simţ ca, atunci când e vorba de detalii, să nu pretind că ştiu mai mult decât tine sau decât alt gazetar care trăieşte aici. E important să vezi structura dar nu este lipsit de importanţă să înţelegi că trebuie să ai şi cât mai multe detalii. Pe de altă parte, trăind în România, ai atât de multe detalii de care te loveşti tot timpul încât rişti de a nu mai vedea structura. Eşti atât de înnebunit că uşa e strâmbă iar geamul este spart, că nu mai vezi casa. Eu văd casa mai bine, de la distanţă, dar poate nu văd exact câte geamuri sunt sparte.
● Cât de mult îţi place să asculţi în jurul tău vorbindu-se româneşte în restaurante, la întâlniri? îţi lipseşte asta în America?
● Îmi place extraordinar de mult că românii din America, cei pe care îi cunosc eu, vorbesc foarte frumos româneşte. În ţară, de când intru în aeroport şi aud româneasca asta lătrată, înnebunesc. Este o grabă, o bădărănie...Şi mie îmi place să fac mişto, uneori chiar mă enervez că sunt atât de miştocar. Dar totul are o limită.
● La tine e o ironie muşcătoare, e ceva departe de mişto.
● Ştii că s-ar putea ca tu să fi atins o coardă...nu una politică, pe acelea le ating alţii.
● O coardă sensibilă, atunci. Cele politice sunt insensibile.
● Tu ştii că se poate ca eu să fi hotârăt să nu mă reîntorc în România şi din cauza limbii române? Pentru că ce aud eu vorbindu-se nu prea mai este limba română. Când dau drumul la televizor, pentru că trebuie să fac şi treaba aceasta masochistă, dacă tot urmează să mă întâlnesc aici cu nişte oameni, ca să ştiu ce se întâmplă, despre ce e vorba. Dar...de la cum se citesc ştirile până la cum vorbesc distinşii formatori de opinie...deşi unii vorbesc bine...limba română de azi mă nedumereşte... Sau în metrou, la restaurant...
● Dorin Tudoran, tocmai ai făcut una dintre cele mai frumoase declaraţii de dragoste României şi limbii române. Dacă tot suntem aici, spune-mi ce înseamnă, până la urmă, patria pentru un român ajuns american?
● Nu îmi place să folosesc cuvinte mari. Patria e un cuvânt atât de greu şi plin de obligaţie!
● Ţară, atunci. Am spus patria ca să te fac să răspunzi. România, poftim. Republica!
● Domnule, pentru mine, România este în bună parte ce sunt eu. Nu mă pot rupe din asta. Indiferent ce fac, mă reîntorc la România. Nu pot să spun că e o obsesie, deşi poate să fie. Nu pot să spun că e o dragoste, deşi probabil este. Dacă vrei să facem literatură, dragă Marius, pentru mine România e o mare nedumerire.
● Ce frumos!
● Şi cred că o să mor cu această nedumerire în suflet.
● Eu cred că este o mare dragoste şi, de aceea, este o mare nedumerire, dacă tot vrei să facem literatură, dragul meu Dorin. E şi normal. Ce, ai avut confirmări definitive în dragoste?
● Da, am avut.
● Nu cele legate de familie!
● Nu, ci în sensul că am avut confirmări definitive în legătură cu oameni care mă iubesc. Nu ştiu dacă am fost capabil să le produc altora aceleaşi confirmări, să îi fac să înţeleagă că îi iubesc definitiv.
● Hai, că nu te aşteptai să ne întâlnim aici ca să vorbim despre cum stai cu dragostea!
● Ai început cu candidatura, întâi ai vrut să mă faci om politic, pe urmă ai vrut să mă readuci la ziaristică iar acum înţeleg că vrei să mă faci gigolo! Până şi locurile astea sunt ocupate în România.
● Cele de gigolo sunt chiar toate ocupate, sunt 10 pe loc!
● Voi fi arătând bine la vârsta mea, cum mă flatezi tu, dar nu pot intra în competiţie cu profesionişti!
● Dorin, ţi-ai văzut dosarul la CNSAS. Spune-mi cum arată dosarul unui disident adevărat.
● Marius, eu, fiind un tâmpit, aşa cum am stabilit la începutul discuţiei, nu m-am ocupat de dosar în primele zile din cele două săptămâni în care m-am aflat în România. După ce am terminat cu alte lucruri, m-am dus să îl văd. Dosarul meu se constituie din 18 volume. Nu sunt sigur dacă este tot sau doar ce a rămas din el. Nu m-am născut ieri şi nu am fost făcut cu degetul, prin urmare, nu cred că este tot. Prima senzaţie e îngrozitoare. Intri în sala aceea şi ţi se pun pe masă două vrafuri de câte un metru. Cum ar veni - iată un posibil titlu de carte - Eu, Ei şi Dosarul.
● Incredibil!
● Vezi vraful şi îţi dai seama că acolo s-ar putea să fie singura ta viaţă reală. Făcută de alţii. Am fost acolo vineri, într-o zi scurtă. Nu am avut timp să stau mai mult de două ore. La început nu am ştiut cu ce dosar să încep. Mi-era teamă să pun mâna, gândindu-mă că cine ştie peste ce dau. Am ales unul la întâmplare. Acolo sunt documente de toate felurile, inclusiv documente scrise de mână. Unii turnători făceau chiar un joc stupid, îşi schimonoseau scrisul cu gândul că peste ani, dacă se va găsi documentul, ei să spună că acel scris nu e al lor. O copilărie imensă. Există şi documente bătute la maşină cu car 18, ca şi cum toate ar fi fost citite de Ceauşescu. O imensă risipă de hârtie. Există şi scrisori ale lui Dorin Tudoran, trimise într-un plic unui redactor-şef de la o publicaţie care îi ceruse un poem. "Dragă domnule Ionescu, vă trimit... vă doresc o zi bună". Am găsit în dosar şi scrisoarea, şi poemul. Acum mă întreb dacă acela care îmi ceruse poemul era un ticălos şi, imediat ce ajungea plicul, îl dădea Securităţii, sau dacă era un naiv şi îşi închipuia că el este primul care a deschis plicul. E greu de ştiut. Există un alt lucru uluitor şi îmi cer scuze celor care m-au urât de groază. Marius, mie nu îmi e foarte milă de ofiţerii de Securitate. Nici nu îi urăsc. E o meserie, şi-au ales-o, asta e. Dar mă pun în pielea unui ofiţer care înregistra o convorbire de 40 sau 50 de minute a mea sau a soţiei mele, Cora, cu sora ei, Carmen. Era obligat să transcrie convorbirea de mână. "Cora: «Ce faci?»". "Coco: «Mă doare capul»". Şi tot aşa, 40 de minute. Sunt sute de convorbiri transcrise.
Spune-mi şi tu, cum să nu mă urască şi azi ofiţerul acela de Poliţie căruia seara îi cădea mâna de obositul transcrisului?
● Te vei întoarce la locul faptei?
● Mă voi întoarce pentru lămuriri, pentru că am făcut o cerere şi am plătit.
● Vrei să transformi România dintr-o mare nedumerire într-o mare lămurire.
● Îmi vor fi fotocopiate toate documentele, cele 5.000 de pagini. În acel moment voi rămâne încă o dată singur - eu, faţă-n faţă cu viaţa mea de hârtie.
● Care este primul document la dosar? Când a început urmărirea şi până când?
● Nu ştiu, am luat un volum la întâmplare. Nu am cules aceste date. Iar urmărirea nu cred că s-a încheiat după ce am plecat.
● Cum aşa?
● Aşa, frumos şi bine, cu gingăşia serviciilor respective. Şi chiar şi după ce m-am întors.
● Cum aşa?
● E o altă discuţie.
● Stai puţin!
● Nu, că voi ştiţi că nu se mai ascultă telefoanele.
● Deci şi după 1989?
● Nu cred că în dosarele ce mi s-au pus la dispoziţie există şi urmărirea mea de după 1989. O să vedem. Eu am căzut pe un document în care se hotăra ce trebuie să se întâmple cu Dorin Tudoran. Abia sub el erau informările, de la informatori la ofiţeri, cu tot ce făcusem eu. Această hotărâre era luată pe baza datelor culese. Acolo era fişa de distrus un om, care începea foarte clar şi avea şi un termen dat. Dragă Marius, pe şapte din aceste volume, numele meu e "Tudorache".
● Urât!
● Nasol! Scriitorii erau folosiţi doar ca informatori, nu şi la dat titluri. Dacă mai trăia bietul Eugen Seceleanu, prie¬tenul meu de la Flacăra, împreună cu care dădeam titluri haioase textelor din revistă, probabil că ne-am fi oprit acum să punem nişte nume de cod amuzante pe dosarele acelea cu totul neamuzante. Interesant este că printre informatori era şi unul pe care îl chema "Dorin". Nu fac nici o atingere altui informator care se numea şi el "Dorin", unul mai cunoscut ţie. Atacul de la Dinamo era aşa: Martin, George, Lică, Dorin, Bratu. Păi, cu atacul acesta lua Dinamo Europenele la pas! Vreau să spun "Europenele de Dosar" sau "Dosariada Europeană"!
● Deci, ei erau informatorii?
● În acel prim dosar, "atacul" de informatori era format din ei. Pe baza informărilor făcute de ei şi pe baza rezoluţiilor luate de ofiţeri se făcea planul, care prevedea că până la o anumită dată trebuie făcute anumite lucruri. "Se va elabora o scrisoare ce va fi trimisă ziarelor occidentale, Europei Libere, membrilor Congresului din SUA, guvernelor de pe Marte şi Jupiter etc. din care să reiasă clar că Dorin Tudoran e omul nostru, lucrează pentru noi". Se va face cutare, se va face cutare. La sfârşit îmi dau seama că am avut mare noroc. Sigur că unii cred şi acum că am fost omul Securităţii. Vă aduceţi aminte celebrul articol "Pe când şi dosarul lui Dorin Tudoran?". Ei, uite că o să i-l dau, dacă poate să îl ducă. Alt lucru tulburător este că ofiţerii de Securitate erau întâi prostiţi de şefii lor, care le spuneau că lucrează pentru binele României. Apoi erau prostiţi de informatori. Marius, în unele dintre aceste note, jumătate din ce spuneau turnătorii nu era adevărat.
● Incredibil!
● De exemplu, nu m-am întâlnit niciodată cu unii oameni care apar acolo. De fapt, ei voiau să distrugă şi pe alţii. Eu eram motivul cu care se dădea în altul. Eu cu Fănuş Neagu am avut relaţii fluctuante, dar am vorbit electronic în ultimul timp cu Anita (Anita Neagu, fiica scriitorului - n.r.), de când am aflat că Fănuş e bolnav şi m-aş bucura să citească interviul acesta.
● Cu siguranţă, pentru că citeşte Jurnalul Naţional.
● Cred că Fănuş va fi foarte amuzat să afle că eu, Dorin Tudoran, i-am luat pe el şi pe Guţă Băieşu şi le-am prezentat planul meu de a-l distruge pe Ceauşescu, încercând să-i racolez şi pe Fănuş şi Guţă ca să mi se alăture. Acest gen de informaţii nenoroceau viaţa unor oameni. Există oameni cu care chipurile am făcut nu ştiu ce şi pe care nu i-am cunoscut, Marius, nu i-am întâlnit! Şi îţi mai spun ceva. Citesc declaraţiile unor prie¬teni de-ai mei, in¬telectuali şi activişti politici iluştri ai României, mulţi dintre ei trecuţi, cu arme şi bagaje, în tabăra domnului Băsescu. Atunci când le-am reproşat că scot în faţă din nou informatorii şi îi trimit în călătorii şi să reprezinte România doar pentru că sunt "informatorii noştri" şi "prietenii noştri", în timp ce sunt foarte duri cu informatorii altora, mi s-a explicat chiar în scris că aceia care au devenit turnători sunt de vină, dar că întâi trebuie să îi "omorâm" pe securiştii care i-au făcut informatori. Ma¬rius, eu cred invers! Numai după un volum! Ofiţerul de Securitate avea o meserie.
Acesta era serviciul lui. Îl iert mai uşor. Dar pe scriitorul informator care în cunoştinţă de cauză îţi distruge viaţa când făcea ce făcea îmi va veni greu să-l iert.
E un motiv în plus pentru care nu mă întorc în România, pentru că şi în raport cu prietenii mei de gândire aici ne deosebim foarte mult. Repet: sunt dispus să îl iert mai uşor pe ofiţerul de Securitate, pentru că asta era treaba lui, decât pe informatorul drăguţ, "Nobelabil", şi cu raniţa plină de bastoane de mareşal. Şi până şi în sarcinile lor venite de la gene¬ralul Dănescu sau gene¬ralul Tăbăcaru sau de la Iulian Vlad se minţeau între ei. Există o hotărâre prin care de mine trebuie să se apropie un ofiţer care să nu îmi spună la început cine este, să construiască o relaţie de amiciţie, să ajung să am încredere îl el şi abia apoi să îmi spună că el este ofiţerul Victor Achim şi că m-a luat mai pe departe ca să nu mă enerveze. În hârtia aceea, dacă am văzut eu bine, se raportează că sarcina s-a îndeplinit. Marius Tucă, prima oară când m-am întâlnit cu Victor Achim mi-a spus, de la început, cine este, ce vrea de la mine, ce am făcut rău. S-a întâmplat într-un birou la Uniunea Scriitorilor. Victor Achim nu s-a dat nici pictor, nici arhitect. De aceea, vreau să îi spun tovarăşului ge¬neral Iulian Vlad, dacă mai înţelege româneşte, că sarcina dată nu s-a executat.
Angajatul domniei-sale nu şi-a îndeplinit sarcina de serviciu. Bref, Dorin Tudoran, în România s-au luat literă de lege toate documentele venite de la Securitate. Mi se pare o dramă că am putut să condamnăm viaţa după nişte note care, unele dintre ele, erau false.
Şi nu doar asta. Notele erau false, dar cei care le dădeau erau adevăraţi. Ce spuneau ei era fals.
● Şi făcea rău. Iar în presă au apărut tot felul de documente şi nimeni nu a stat să se întrebe dacă sunt adevărate informaţiile din acele documente.
● Marius, ţi-am spus că ani de zile nu am vrut să aud de dosar. Unele motive le-am explicat chiar şi în Jurnalul Naţional. În primul rând, dacă au trecut numai două săptămâni de la Revoluţia română şi toţi tovarăşii interesaţi au trecut cu lăbuţele prin dosarele acestea, e greu de crezut că ce a rămas penrtu ochii noştri, ai celorlalţi, este suficient. Pentru mine adevărul parţial este, uneori, mai periculos decât minciuna. Eu nu ştiu, în acest moment, dacă acele 18 volume sunt sau nu toată viaţa mea construită de Securitate. Cei de la CNSAS îţi pun la dispoziţie ce li s-a dat. Situaţia lor e ingrată fiindcă, adeseori, au dat verdicte bazate pe informaţii parţiale. Ei au încercat şi continuă să îşi facă treaba cum pot mai bine. Eu, de pildă, dacă aş fi fost propus să fac parte din consi¬liul respectiv, ceea ce nu s-ar fi întâmplat niciodată, aş refuza dacă nu aş avea certitudinea că mi se dă toată informaţia. Eu nu pot să judec o realitate bazându-mă pe o chestie parţială. Nu vreau să fac cu aceste 18 volume decât să văd cam cum arăta viaţa mea paralelă, viaţa mea construită în mod fraudulos în paralel cu viaţa mea adevărată. Mecanismul care mi-a distrus viaţa. Dar nu voi începe nici un fel de război.
● Unde începe istoria acestor 18 volume?
● În anul 1990, după ce am fost prima oară în România, eram la Stockholm. Şi într-o seară, la hotel, recepţionerul îmi spune că mă aşteaptă cineva cu care am o întâlnire. Nu aveam întâlnire cu nimeni, dar apare un domn elegant, îmi dă un nume, Calomfirescu, Ionescu...
Îl întreb cum a ajuns să afle unde stau şi mi-a răspuns: "A, păi, meseria!". Mi-a spus că el îmi poate face un mare bine. Că are dosarul meu de Securitate. A spus că lucrase în structuri, că a fugit când a început nebunia şi că a luat şi dosarul meu. Pentru a mi-l da, considera că 15.000 de dolari ar fi un preţ decent. Nu ştiu dacă pentru el sau pentru mine. Spunea că are dosarul la el în geantă. Iar geanta era aşa, puţin mai mare ca o bor¬setă. Am declinat oferta şi i-am urat succes în noua viaţă.
Câteva luni mai târziu eram la Viena. Într-o seară, la hotel, îmi spune recepţionistul că mă aşteaptă cineva cu care am întâl¬ni¬re. Şi o iau de la capăt, începe aceeaşi poveste, mi se oferă acelaşi lucru, doar că la un preţ mult mai convenabil.
● 10.000 de dolari?
● Ceva între 6.000 şi 8.000 de dolari. L-am întrebat câte dosare am şi mi-a spus că e numai unul. I-am spus că altcineva, probabil un coleg de-al lui, mi l-a oferit la
Sto¬ckholm, la un preţ mult mai piperat. Zice: "A, se poate, dar la mine e tot. Poate ce vă oferea el nu e tot".
El era ceva mai cinstit, nu pretindea că are dosarul în geantă. L-am întrebat cam cât de mare e dosarul, a spus că sunt foarte multe pagini şi a precizat: "Eu sper că l-am luat pe tot". Şi el fugise de teama că va fi "reprimat" după Re¬voluţie. L-am întrebat cum a ajuns dosarul meu la el şi a spus: "Domnule, noi, ăştia care am reuşit să ne salvăm, am luat şi noi ce am putut". Mi-a plăcut mult termenul acesta - "să ne salvăm". Marius Tucă, din moment ce istoria dosarului meu de Securitate a început aşa, mi-a cam tăiat entuziasmul.
● În ce măsură dosarul acesta ţi-a schimbat ideea despre ceea ce însemna România acelor ani?
● Asta chiar că e o întrebare dură, pentru că mă forţezi să îmi retrag afirmaţia că, pentru mine, România este o nedumerire.
● Ei, aceea era un răspuns poetic. Acum vreau răspunsul adevărat.
● Repet, doar răsfoind un volum din 18, necitindu-l integral, spun că, pentru mine, România a fost o troacă. Asta ca să folosesc un eufemism. Îţi explică de ce lumea românească de azi e atât de jalnică. E un bun exerciţiu. Lumea românească arată azi atât de urât pentru că pleacă din acea troacă şi nu vrea să se desprindă sub nici o formă din troaca de origine.
● Ai să scoţi vreo carte cu ceva din ce vei găsi în dosarul de Securitate după ce îl vei citi?
● Pentru asta trebuie să-mi iau un concediu fără plată de la soţia şi familia mea şi timp de, hai să estimez, timp de şase luni să citesc, să-mi reprim accesele de vomă, şi să mă apuc de scris. Nu sunt sigur că voi avea tăria să fac aşa ceva. Ori, poate, cine ştie, o voi avea.
● Vreau să faci o promisiune. Să promiţi ca, după ce vei termina cele 18 volume, să facem un interviu. Promiţi?
● Să stăm de vorbă? Marius, uită-te la mine! De unde prezumţia asta că tu vei fi aici peste şase luni, la Jurnalul Naţional?
● Nu conteaza! Voi putea face asta. Promiţi?
● Să vedem cum o să iasă cu interviul acesta.
● Nu are cum să iasă decât perfect. Vreau să promiţi.
● Bine. O voi face pentru tine.
● Despre America aş vrea să îmi spui dacă s-a schimbat după toată nebunia asta cu criza?
● Pe de-o parte, nu s-a schimbat nimic. Pe de altă parte, se schimbă multe. Să mă explic. Despre criză nu ştie nimeni cât o să dureze. Ideea optimiştilor că o ţară mare şi puternică, precum America, va ieşi din criză mai uşor şi mai repede decât o ţară mică şi săracă nu mi se pare cu totul convingătoare. Dar poate că nu am o percepţie realistă. Totuşi, cred că s-a mai schimbat câte ceva, în sensul că americanii au început să înţeleagă faptul că în America s-a trăit de prea mult timp, în mod artificial, mult mai bine decât în altă parte, nejustificat de bine în raport cu situaţia reală a ţării. America s-a minţit de una singură şi acum a venit vremea scadenţei, o vreme pe care mulţi gânditori au anunţat-o de multişor fără să fie luaţi în seamă. Practic, lucrul cel mai important care a ieşit la iveală este că economia nu este o ştiinţă exactă. Economişti şi finanţişti de mare calibru au fost luaţi ca din oală de criză, n-au văzut-o venind. Cum să fii convins că tocmai oamenii care nu au văzut cu ce vitează şi cu ce forţă distrugătoare vine criza ar avea acum răspunsuri în legătură cu soluţiile cele mai bune? Poate fi adevărat că americanii sunt optimişti şi vor găsi forţa să treacă şi prin această experienţă teribilă, dar ce mi se pare fundamental este că americanul de rând a redescoperit valoarea umilinţei, că poate uita de trufia de care fusese contaminat până nu demult. Dacă există o şansă, ea este una de natură morală. Fără ea, soluţia economică, şi de data aceasta, de scurtă durată. Economia ca ştiinţă stohastică şi deontologie.
● Cred că mi-ai dat cea mai bună definiţie a crizei din toate pe care le-am auzit.
● Subliniez din nou: se schimbă ceva cu oamenii din America. Sunt mai reţinuţi, mai cumpătaţi, ceea ce scoate din minţi marele business, pentru că de acest Crăciun s-a cheltuit numai pe jumătate faţă de anul trecut. Din păcate, neşansa Americii este că aici nu se va mai produce niciodată o revoluţie. Şi ar fi nevoie de o revoluţie, în sensul unei zgâlţâiri zdravene, al unui status quo imbecilizat de "bunăstare". Există însă şansa unei evoluţii, dar ea trebuie să îşi găsească liniile de forţă.
● Dar Barack Obama este prezentat drept o revoluţie.
● Obama a avut un culoar extraordinar. Erau îndeplinite mai toate condiţiile pentru ca el să iasă în faţă şi, întrucât este un foarte bun vorbitor, un om cu carismă, lucrurile au mers cum nu se putea mai bine pentru candidatul Barack Obama. Preşedintele Obama este altă istorie. Obama, ca orice candidat, a promis totul. Ca Emil Constantinescu, cel care a promis că o să aducă imediat 15.000 de specialişti. I-a şi adus pe unii, dar tot nu a fost suficient să nu fie înfrânt de servicii. Marius dragă, dacă te uiţi bine la cabinetul lui, te întrebi cine a câştigat, de fapt, alegerile - Barack Obama sau Hillary/Bill Clinton? Una dintre cele mai mari prostii pe care le spun candidaţii americani la Preşedinţie este că, odată ajunşi la Casa Albă, vor schimba Washingtonul. Este o enormitate. Da, Washingtonul este un oraş corupt. În unele privinţe, probabil la fel de corupt ca Bucureştiul, dacă nu cumva şi mai corupt. Numai că nimeni nu poate schimba Washingtonul. Dimpotrivă, Washingtonul îi schimbă pe aceşti temerari. Sau îi curăţă politic dacă nu se lasă schimbaţi. Cel mai bun exemplu este un om foarte cumsecade, în felul lui, dar care avea puţine în comun cu tipul de politică la care trebuie să se priceapă un preşedinte - Jimmy Carter. A vrut să schimbe Washingtonul şi Washingtonul nu i-a mai mai dat un al doilea mandat. Scurt pe doi. Washingtonul, Londra, Roma, Bucureştiul, Bruxellesul, Parisul sunt animale atât de puternice, încât devorează tot ce nu pot schimba. Obama a promis că va schimba multe, că în Washington nu va mai fi "business as usual". Practic însă, ce este atât de nou şi revoluţionar, mai ales în sens moral, în a-l aduce pe Tim Geithner şef al Trezoreriei, om care "a uitat" să-şi plătească impozitele timp de de trei ani la rând? Pentru astfel de "amnezii fiscale" americanul e penalizat, ba chiar riscă să fie trimis după gratii. Sub Geithner se află şi Fiscul. Cum să-i ceri unui angajat al instituţiei respective să aibă încredere în noul "boss", când acesta nu şi-a plătit impozitele timp de trei ani, fie pentru că aşa a decis el, fie că nu a înţeles nici măcar textul care-i explica ce şi cât trebuie să plătească statului?
● Deci, care e părerea ta? Obama a devenit deja prizonierul sistemului?
● Barack Obama este un om cu calităţi extraordinare, dar ce părea limpede unora în timpul campaniei s-a adeverit: experienţa lui nu este dintre cele mai consistente. Dar să îţi răspund altfel. Când preşedintele Obama, în prima zi în care a avut dreptul la acces la informaţii integrale, a apărut la televizor, era vânăt. Ca Dorin Tudoran faţă în faţă cu dosarul de Securitate, despre care crede că nu îl mai poate zgudui. Iată că, atunci când i s-a pus pe masă America adevărată, când a fost debriefat ca preşedinte, i s-au tăiat uşurel picioarele. Îţi aminteşti cât tapaj a făcut Obama că va închide tribunalele şi închisorile militare? Vezi ce face acum? În campanie poţi să faci orice, chiar să disloci Everestul şi să-l îngropi cu vârful în joc în Groapa Marianelor. Dar, când te apuci "de treabă", lucrurile arată altfel. Revenind la tribunalele militare: şi-a dat seama că acele structuri au fost înfiinţate pentru un motiv întemeiat. Că s-au făcut excese e altceva. Dar nu arunci copilul din copaie o dată cu apa. Acum, Obama mai spune că trebuie să se mai stea în Irak, că trebuie să se pompeze şi mai mulţi bani în Afganistan, că nu poate să închidă tribunalele speciale. Tot ceea ce acel om cumsecade din campanie spunea că va face. Dar e la fel în toate ţările. Cam 80% din ceea ce un candidat la Preşedinţie promite să facă nu are legătură cu portofoliul de preşedinte!
● Adu-ţi aminte de alegerile din 2004!
● Îmi aduc aminte foarte bine inclusiv de alegerile de anul... acesta, care aproape că s-au terminat! Acesta e jocul. Şi cine e de vină? Candidatul care mă minte sau eu, alegătorul, care ştiu că mă minte, dar mă fac că mă minte mai puţin ca altă dată ori ca alt candidat?
● Cred că e o înţelegere tacită între unii şi ceilalţi.
● Mediată de cine? De presă!
● Nu există mediere aici. Intermediată, poate.
● Corect, de noi toţi.
● Îmi aduc aminte că am făcut interviu cu Constituţia în mână cu candidaţii la Preşedinţie în 2004. Nu avea nici o importanţă că la o promisiune oarecare le arătam că în Constituţie nu există asta! Spuneau că nu contează. Bun. De ce totuşi Obamamania asta?
● Pentru că exista o cantitate de frustrare imensă, iar acest om avea câteva caracteristici care au mişcat din loc nişte straturi sociale care până atunci fuseseră apatice ori nu interacţionau. Tinerii, de pildă. Obama e tânăr, joacă baschet...
● Are carismă, e clar!
● John McCain are orice, dar e carismatic cât o trotinetă.
● Am văzut o emisiune, cred că la Jay Leno, cu McCain după ce a pierdut. Mi s-a părut atât de uman! Aproape că îmi părea rău că nu a fost ales.
● Are de ce să îţi pară rău! Am să îţi dau un exemplu de nedreptate care, odată comisă, afectează o ţară întreagă, nu doar o persoană. Campania lui Obama a avut câteva teme care au fost foarte bine urmărite. A avut oameni de campanie extraordinari. Una dintre idei că a-l alege pe McCain însemna încă patru ani de George W. Bush. Nimic mai fals! În anul 2000, când McCain şi Bush erau adversari pentru nominalizarea republicană, McCain a spus despre Bush, înainte să îl fi văzut la lucru ca preşedinte, mai tot ce spuneau democraţii după ce l-au văzut la lucru ca preşedinte. Nu a existat un om mai critic ca McCain la adresa lui Bush. Dar când Bush, care este din acelaşi partid cu el, ajunge preşedinte, nu îi putea întoarce spatele. Aşa că McCain a mers cu administraţia în lucruri unde a crezut că are dreptate şi a fost împotriva republicanilor în lucruri unde a considerat că nu au dreptate. De aceea a şi pierdut, într-un fel, pentru că sprijinul pe care l-a avut de la republicani nu a fost nici pe departe egal cu sprijinul pe care Obama l-a avut de la democraţi. Mai presus de orice, McCain a avut probleme cu cei din propriul partid, nu cu democraţii din întreaga Americă.
● Dacă tot vorbim despre politică externă, spune-mi ce părere ai despre ce s-a întâmplat în Republica Moldova şi dacă se mai poate face ceva.
● După şapte ani de lucru în Moldova şi alţi opt de stat cu ochii pe Moldova, cred că s-a întâmplat exact lucrul de care îmi era frică. În Moldova, Opoziţia nu a fost capabilă, din nou, să câştige şi a venit cu acea zbatere
