"Eu visam de multe ori exerciţiile pe care le făceam. Şi de multe ori le greşeam în vis, ceea ce nu se întâmpla în realitate! Mult mai bine decât invers! De multe ori visam că eram pe bârnă şi, mai ales la coborâre, când doream să fac ultimul flick, de fapt aveam roată cu 720 de grade, nu îmi mai ajungea bârna şi îmi scăpa un picior. Da! Şi tot timpul îmi luam mai mult spaţiu pe bârnă, ca să-mi pot face ieşirea", mărturiseşte neegalata stea a gimnasticii româneşti, Nadia Comăneci, într-un interviu acordat lui Marius Tucă, pe care-l veţi putea citi începând de astăzi.
● Marius Tucă: Ştii că e foarte greu de făcut un interviu cu Nadia Comăneci...
● Nadia Comăneci: Din partea ta sau în general? E greu de găsit...
● Marius Tucă: În general, pentru cel care vrea să facă un interviu cu tine.
● Nadia Comăneci: Fac foarte puţine interviuri, e adevărat.
● Marius Tucă: Am văzut că eşti foarte selectivă în ceea ce priveşte acordarea de interviuri.
● Nadia Comăneci: Încerc să fiu.
● Marius Tucă: Nu, eşti, chiar eşti. Dar ştii de ce e foarte greu să faci un interviu cu Nadia Comăneci?
● Nadia Comăneci: Nu.
● Marius Tucă: În primul rând, pentru că Nadia Comăneci este un personaj de o complexitate aşa cum sunt puţine personaje. Nadia Comăneci este în afară de omul în carne şi oase un mit şi o legendă. Şi tu ştii foarte bine chestia asta. Şi trei, Nadia Comăneci este foarte greu de găsit, apropo de felul în care dai tu interviurile. Eu trebuie să recunosc că m-am pregătit ceva pentru interviul ăsta.
● Nadia Comăneci: Bine că măcar unul dintre noi s-a pregătit.
● Marius Tucă: Ce înseamnă popularitatea asta pentru tine şi celebritatea ta acum, când ştii foarte bine ce înseamnă?
● Nadia Comăneci: Nu am ştiut despre celebritatea mea decât mult mai târziu. De fapt, am aflat după Montreal, după ce am făcut câteva demonstraţii, când am fost în Statele Unite, la Madison Square Garden, am făcut o competiţie şi nu am înţeles de ce lumea era atât de înnebunită să pună mâna pe mine, să pună mâna pe pampon, să mă atingă. Şi am înţeles acest lucru, cu toate că ştii foarte bine că pe vremea aceea călătoriile noastre erau foarte scurte şi aveau în program doar ceea ce aveam de făcut, mai puţine vizite. Cu toate că noi, fiind micuţe, nu cred că eram interesate pe vremea aceea să vedem mai mult, deoarece – ştii foarte bine – antrenamentele erau destul de grele, aşa că nu ne mai trebuia nimic.
● Marius Tucă: Asta a fost atunci. Dar după ce ai aflat ce a însemnat Nadia Comăneci după momentul Montreal 1976?
● Nadia Comăneci: În primul rând, am fost foarte surprinsă de faptul că după 32 de ani lumea încă-şi mai aduce aminte de succesul de la Montreal. Vorbesc de lume în general, dar şi oameni pe care eu îi vedeam la televizor, al căror fan eram eu la un moment dat. Cu care am avut ocazia să mă întâlnesc. Cum ar fi Rolling Stones, că asta îmi vine în minte acum. Şi îmi spuneau că m-au urmărit atunci, unde erau şi cu cine erau când m-au privit când am luat 10-le respectiv. Nu mă aşteptam.
● Marius Tucă: Sunt foarte multe personalităţi care ţi-au mărturisit, în momentul în care te-ai întâlnit cu ele, după 20, 30 de ani, că te-au urmărit atunci, mulţi dintre ei/ele ţi-au spus că s-au îndrăgostit de tine.
● Nadia Comăneci: Da, e adevărat, mulţi mi-au trimis scrisori după acest succes, în care-mi spuneau că lumea s-a îndrăgostit de mine. Dar eşti copil, îţi dai seama cum reacţionezi la vârsta aceea...
● Marius Tucă: Bun, dar tu îţi pui o întrebare, cochetezi cu ea, şi anume de ce după 30 de ani lumea îşi aduce aminte. Pentru că tu ai revoluţionat lumea gimnasticii şi, aşa cum mi-ai spus chiar tu, după succesul de la Montreal ai apărut – cred că eşti singurul om din lumea asta – pe coperţile a trei reviste celebre: Time, Sports Illustrated şi Newsweek. Nu s-a mai întâmplat asta niciodată, să apară cineva pe coperta tuturor acestor reviste din Statele Unite.
● Nadia Comăneci: Da, e mai greu să găseşti un politician care să apară pe coperta Sports Illustrated.
● Marius Tucă: Poate că Obama, acum, să ajungă acolo. E foarte uşor de înţeles pentru mine, ca ziarist...
● Nadia Comăneci: Da, dar asta am realizat mult mai târziu. Pe vremea aia, în sistemul comunist, erau trei ziare mari şi late şi erau supravegheate, despre cine se scrie, cine apare pe copertă, deci nu mi-am dat seama atunci ce mare impact am avut.
● Marius Tucă: Şi nu ştiai nici despre apariţiile din Statele Unite?
● Nadia Comăneci: Nu, am aflat mult mai târziu despre ele.
● Marius Tucă: În cartea lui Ioan Chirilă, "Nadia", Ion Ţiriac povesteşte că a fost în America şi audienţele în ceea ce te priveşte au fost 19, aproape egale, pe o scală de la 1 la 20, cu momentul aselenizării, când Armstrong a păşit pe Lună. N-ai ştiut de chestia asta atunci, şi nici mai târziu. Bun, acum ştii toate lucrurile astea. Care este perspectiva ta? Pentru că ştii că te întâlneşti cu mari personalităţi ale lumii, cu mari vedete?
● Nadia Comăneci: De multe ori trebuie să mă pişc, să simt că e adevărat. În ziua de azi este foarte greu să faci ceva ca să creezi un impact, în aşa fel încât lumea să-şi aducă aminte de momentul acela, care poate multora le-a schimbat viaţa într-un fel sau altul. Îmi aduc aminte că am avut ocazia să o întâlnesc pe Celine Dion în Canada, chiar la începutul carierei ei, când cânta numai în franceză. Şi m-am întâlnit cu ea după concert şi mi-a spus că, după ce m-a văzut la Montreal, a vrut să facă ceva în viaţă, ca să aibă atât de mare succes cât am avut eu la Montreal.
● Marius Tucă: Îţi dai seama câte destine au plecat de la visul tău? Ai realizat, o dată cu trecerea timpului?
● Nadia Comăneci: Da, e adevărat, dar este foarte greu să faci ceva. Noi avem tendinţa să uităm ce s-a întâmplat anul trecut. Dacă întrebi pe cineva cine a câştigat Olimpiada la gimnastică acum patru ani, cred că stă să se gândească.
● Marius Tucă: Am citit cartea ta, "Nadia Comăneci – Scrisori către o tânără gimnastă", am citit-o de mai multe ori, pentru a te înţelege mai bine, şi vreau să spun că nu-mi aduceam aminte aproape de nici una dintre colegele tale de echipă, mai puţin de Teodora Ungureanu. Adică succesul tău a fost atât de mare, încât a pârjolit, a ars totul în jurul tău. Şi vreau să plecăm de la cartea asta, pentru că sunt foarte multe lucruri extraordinare pe care puţină lume cred că le-a citit şi le ştie. Într-un fel cartea asta te descrie pe tine. Ce a însemnat pentru tine succesul ăsta şi cum l-ai trăit tu prin muncă şi prin nimic altceva. Spui la un moment dat aici: "Asta e viaţa, nu-i aşa? Îţi fixezi un ţel şi te străduieşti să fii mai bun pe zi ce trece, până când visul devine realitate. E un efort considerabil, dar, dacă eşti îndrăgostit de ceea ce faci, devine o încântare.
● Nadia Comăneci: Nu m-am născut campioană şi nici nu visam, în acele zile ale începutului, să devin aşa ceva. Gândul mi-era la micile competiţii organizate de Bela în sală, şi la recompensele mărunte pe care mi le dădea când executam corect. Visam să învăţ elemente noi. N-aveam deloc în faţă imaginea celebrităţii şi a succesului internaţional. Doream să alerg, să mă învârt, să fac salturi duble şi să nu mă ţină nimic legată de pământ, deoarece fusesem născută să zbor". Absolut superb!
● Marius Tucă: Oamenii cred că trebuie să ştie că tu ai făcut gimnastică nu ca să devii celebră şi că nu te-ai gândit vreodată atunci când făceai asta că o să fii celebră, că o să cucereşti lumea, că o să fii sportivul secolului.
● Nadia Comăneci: Nu am făcut asta nici măcar ca să fac istorie, că toată lumea spune că am făcut pentru istorie. Istoria am creat-o prin ce am făcut la Montreal. Îmi plăcea să am libertate şi am dărâmat mai multe lucruri în casă, şi săream pe canapea. Dar a fost şi ideea părinţilor mei să mă ducă undeva, ca să-mi folosesc toată energia. Dar pe vremea noastră, chiar dacă erai cel mai bun în sport, nu era egal cu celebritatea. Asta a apărut mult mai târziu.
● Marius Tucă: Sunt oameni care au crezut că ai făcut gimnastică pentru a fi celebră, deci trebuie spus lucrul ăsta. Celebritatea a ajuns să vină şi din sport abia după anii ’70, chiar mai târziu, ’80.
● Nadia Comăneci: În Statele Unite probabil era echivalent sportul cu celebritatea, dar la noi nu era aşa ceva.
"Pentru mine, victoria n-a însemnat niciodată să stai pe podium cu medalii la gât. De obicei, mă uitam la public, privindu-l cum mă aplauda. Îi vedeam pe Bela şi pe Marta cum surâd. Mă sărutam cu celelalte concurente, dar tobele dinlăuntrul meu băteau în alt ritm. Urcată acolo, privind cum se înălţa drapelul ţării, mă simţeam mândră, dar chiar şi la vârsta aceea fragedă îmi revedeam exerciţiul cu ochii minţii, încercând să descopăr erorile, greşelile, posibilităţile de a fi şi mai bună." Asta mi se pare absolut incredibil, ca într-un moment înălţător, în care tu erai pe podium, şi atunci aveai obsesia de a fi cea mai bună, de a face cât mai bine exerciţiul, îţi venea în minte şi îţi repetai exerciţiul şi verificai unde greşiseşi.
Dar nu numai atunci. Eu şi visam de multe ori exerciţiile pe care le făceam. Şi de multe ori le greşeam şi în vis, ceea ce nu se întâmpla în realitate! Mult mai bine decât invers!
● Marius Tucă: Ai greşit mai mult în vis decât în realitate!
● Nadia Comăneci: Da, am greşit mai mult în vis.
● Marius Tucă: Şi cum erau lucrurile astea?
● Nadia Comăneci: De multe ori visam că eram pe bârnă şi, mai ales la coborâre, când doream să fac ultimul flick, de fapt aveam roată cu 720 de grade, nu îmi mai ajungea bârna şi îmi scăpa un picior.
Da! Şi tot timpul îmi luam mai mult spaţiu pe bârnă, ca să-mi pot face ieşirea.
● Marius Tucă: Asta e un coşmar, crede-mă, nu e un vis! Că nu-ţi mai ajunge bârna ca să-ţi faci exerciţiul. Şi ce alt coşmar ai mai avut? Sau alte vise legate de gimnastică?
● Nadia Comăneci: Marea majoritate a viselor era că reuşeam să zbor. Fugeam, fugeam şi la un moment dat zburam. Şi, din câte am înţeles de la cei care se pricep la descifrarea viselor, e bine.
● Marius Tucă: Până la urmă, tot ce ai făcut în gimnastică a fost un zbor. Numai că zborul tău a căpătat elemente de gimnastică. Visul tău durează de mai bine de 40 de ani. Şi nu s-a destră-mat niciodată. Şi alte vise din vremea aia? Numai legate de gimnastică?
● Nadia Comăneci: Nu-mi mai aduc aminte.
● Marius Tucă: Nu mai aveai vise legate de copilăria ta, de adolescenţa ta? A fost vreunul care te-a urmărit, în afară de ăsta cu bârna?
● Nadia Comăneci: Mai puţin.... Mă mai căţăram prin copaci şi cădeam de prin copaci, cam asta.
Adulată
Iată, de pildă, ce îi scria un tânăr spaniol, Vincente Real, domiciliat la Marsilia, în Franţa: O revistă ilustrată din ţara mea (Spania) publică pe prima pagină portretul tău, cu următorul text: Un copil uimeşte lumea. Mă simt fascinat în faţa perfecţiunii tale. Un prieten spaniol, Vincente Real.Iată ce îi scria şi Beatrice Ferrante, din Aix-en-Provence, Franţa: Te felicit, dragă Nadia, pentru câştigarea medaliei de aur de la Jocurile Olimpice. Eu practic gimnastica. O ador, dar bineînţeles că nu poate fi comparaţie. Se vorbeşte mult despre tine în Franţa, în ziare şi la televiziune. (Scrisoarea a fost expediată la 20 iulie. Aşa se explică faptul că Beatrice se referă la o singură medalie de aur, n.a.)
Probabil însă că cea mai interesantă dintre scrisorile primite este cea expediată de Eddie Bilski din Huston, Texas. Iată adresa: Galaţi, Rumânia, Poştaş, deschide! Atât şi nimic mai mult. Rezultatul? Poştaşul din Galaţi a deschis scrisoarea şi a început să citească: "7-28-76. Domnule, bună ziua. Eu nădejde că Româns şi Americans a fi prietens. Eu a locui în Huston şi eu sunt 16 ans bătrân. Eu a trebui scrie a Comaneci Nadia. Eu nădejde şi ruga poci fi aşa de bun ajutor mă încerca a găsi unde stă. Vreau a încerca a scrie ea acasă".
Ce a făcut poştaşul din Galaţi? A luat creionul şi a scris apăsat pe plicul lui Bilski, după ce a tăiat Galaţi: "Oneşti, ptr. Nadia Comăneci, gimnastă". Aşa a ajuns la Nadia această scrisoare texană care se încheie cu următoarele cuvinte: "Slavă cerului că Rumânia şi Nadia Comăneci. Mulţumesc", Eddie Bilski:.
Dificultăţile lui Edie Bilski sunt greu de explicat: cele mai multe dintre zecile de mii de scrisori adresate Nadiei Comăneci poartă o adresă simplă: Nadia Comăneci, România, Europa. Unele au, e adevărat, adrese precise.
Dawayne Brown din Milwaukee, Wisconsin, redactează următoarea adresă: Miss Nadia Comăneci, 327 Andres Road, Gheorghe Gheorghiu-Dej, en Bacau, România. Probabil că Brown e un tânăr cu mai multă imaginaţie. De altfel, scrisoarea lui e plină de originalitate: "Dragă Nadia, sunt un băiat american de 16 ani, nu ştiu să scriu corect franţuzeşte, dar am să încerc, totuşi. În primul rând, socotesc că la Montreal ai realizat o performanţă de necrezut… Eu locuiesc foarte aproape de Canada olimpică, doar 136 de kilometri, dar n-am putut veni. Sper că ai să vii într-un turneu prin Statele Unite şi că n-ai să ocoleşti statele din Vest, ca de pildă Iowa, Minnesota, Illinois sau Wisconsin, statul meu. Sunt student în anul trei şi joc foot-ball. Îmi place mult gimnastica. Măsor 5 feet + 9 inches (17,25 decimetri) şi cântăresc 65 de kilograme. Sunt brun şi am un profil care îl desfide pe cel al lui Alain Delon… Aş vea să-mi scrii despre oraşul tău şi despre ţara ta… Aici, în America, există unii comentatori care te comparau cu Olka Korbout, «mai il n’y a pas comparasion. Vous etes la plus explosive, la plus elegante, la plus belle»". (… dar nici nu poate fi comparaţie. Tu eşti cea mai explozivă, cea mai elegantă şi cea mai frumoasă).
- Fragmente din "Nadia", de Ioan Chirilă
● Marius Tucă: Pentru că tot am invocat cartea asta şi probabil că noi o să o scoatem la un moment dat cu ziarul, sunt lucruri care sunt foarte importante, care descifrează, aşa cum spuneam, de ce tu ai fost cea mai bună. Sigur că răspunsurile sunt foarte simple, dar pe cât de simple, pe atât de adevărate. Iată ce spui aici: "Dragă prietenă, poate crezi că asta ar fi totul despre glorie, dar te înşeli. Victoria e un lucru extrem de personal, aşa că e posibil să ţi se pară ilogic. Ce să înţeleg eu din glorie la zece ani? Exista numai «ce va fi data viitoare», apoi următoarea şi aşa mai departe. Trebuia să-mi întăresc trupul şi mintea, să depăşesc frustrările, furia şi invidia, în aşa fel încât într-un moment de graţie, corpul meu să devină o uneală mânuită fără şovăială de propria-mi concentrare şi dorinţă". "Ce să înţeleg eu din glorie la zece ani?"...
● Nadia Comăneci: Nici la 10 ani, nici la 14 n-am înţeles. De fapt, n-am înţeles prea mult în toată perioada în care am făcut gimnastică. Am înţeles abia după ce m-am retras.
● Marius Tucă: Asta se întâmpla când?
● Nadia Comăneci: M-am retras oficial în 1984. Dar ultimul concurs pe care l-am avut a fost, Universiada de la Bucureşti, unde am câştigat cinci medalii, în ’81. Era normal, de fapt, că eram acasă...
● Marius Tucă: Iar la Montreal era normal, că erai la Montreal!
● Nadia Comăneci: Am dorit să fiu la Universiada de la Bucureşti deoarece am dorit să închei cariera competiţională cu un concurs acasă. Eu doream să mă retrag după Moscova.
● Marius Tucă: Împlineai în anul ăla 20 de ani. Şi din gloria asta nu înţeleseşeşi nimic?
● Nadia Comăneci: Mai mult sau mai puţin. Pentru că noi concuram, înţelegeam puţin din glorie, pentru că toată lumea era foarte curioasă să afle despre gimnastică, despre noi. După Olimpiada de la Montreal am avut un concurs la New Orleans. Şi a fost pentru prima dată când sala a fost arhiplină, 18.000 de spectatori. Toţi doreau să o vadă pe Nadia. Deci asta am înţeles eu ca glorie. Dar foarte scurt, atunci când călătoream şi concuram.
● Marius Tucă: Bun, acum vreau să ne certăm. Sigur, în sensul bun. După 1976 ai primit 50.000 de scrisori. Aia ce însemna? Nu cred că a primit vreun sportiv vreodată după o olimpiadă, după orice competiţie, 50.000 de scrisori.
● Nadia Comăneci: Da, şi aveam pe cineva care mă ajuta să le deschid, pentru că nu reuşeam să le citesc pe toate.
● Marius Tucă: Îţi trebuiau ani să le citeşti pe toate.
● Nadia Comăneci: Da. Ce, le-ai găsit şi pe alea?
● Marius Tucă: Am găsit fragmente din ele şi sunt extraordinare. Bun, în momentul în care primeai 50.000 de scrisori...
● Nadia Comăneci: ....majoritatea mă cereau în căsătorie.
● Marius Tucă: Şi asta nu ţinea de glorie, cerutul în căsătorie?
● Nadia Comăneci: Da, dar asta este o chestie copilărească. Adică la 14 ani aşa ceva, să te căsătoreşti la 14 ani...
● Marius Tucă: Bineînţeles că nu, dar oricum există scrisorile alea, deci înseamnă...
● Nadia Comăneci: ....înseamnă că toată lumea care îmi scria era sub efectul televiziunii. Pentru că dacă nu era televiziunea, nu ştia lumea ce-am făcut acolo.
● Marius Tucă: Bun, dar ce înţelegeai din cele 50.000 de scrisori? Că toţi băieţii vor să te ceară în căsătorie. În nici un caz nu înţelegeai că deja eşti celebră în toată lumea.
● Nadia Comăneci: Era frumos, normal, nu?
● Marius Tucă: Normal că era frumos. De ce tragi cu coada ochiului la întrebările mele?
● Nadia Comăneci: Să văd unde te uiţi!
● Marius Tucă: Vreau să-ţi citesc ceva din scrisorile pe care le primeai, o să-ţi citesc imediat. Dar până atunci, cum vedeai cererile astea în căsătorie?
● Nadia Comăneci: Amuzante.
● Marius Tucă: Şi erau din toată lumea?
● Nadia Comăneci: Vreau să-ţi spun că şi acum, când merg peste tot, nu numai în Statele Unite, şi particip la evenimente, unde semnez autografe, oamenii care au trăit momentul respectiv, de la Montreal, îmi spun de faţă cu bărbatul meu – şi-i spun lui, de fapt – "I had a crush on your wife!". Deci nu e pe ascuns. E pe faţă.
● Marius Tucă: Ştiai că eşti atât de frumoasă, încât să te ceară toţi în căsătorie?
● Nadia Comăneci: Nu! Mă refeream la faptul că am făcut ceva ceea ce a însemnat istorie şi probabil că toată lumea a fost lipită de televizor atunci.
● Marius Tucă: Nadia, dar tu erai şi frumoasă, că nu era suficient să faci performanţă, să...
● Nadia Comăneci: ...nu, ei spuneau "cute" – "drăguţică".
● Marius Tucă: Apropo de asta, o să vorbim un pic de ochii tăi. Pentru că atunci când vine vorba despre ochii tăi e un pasaj foarte interesant în cartea asta în care tu vorbeşti despre ochii tăi, dar până să citim din carte, spune-ne ce ţi-a zis un bărbat legat de ochii tăi?
● Nadia Comăneci: Adică dacă cineva a spus "nu", uitându-se în ochii mei? Nu.
● Marius Tucă: Deci răspunsul este "nu"! Bun, venim puţin în actualitate. Celebritatea ta este deplină, încât eşti invitată la foarte multe evenimente la care participă mari vedete şi personalităţi ale lumii. Cum e lumea vedetelor, în care te învârţi mereu? Şi din care faci parte, până la urmă.
● Nadia Comăneci: Îmi place foarte mult să fiu alături de anumite persoane care au făcut lucruri importante în viaţa lor. Pentru că în orice domeniu de activitate, ca să ajungi celebru, este vorba de foarte multă muncă, însă m-a surprins mult faptul că un campion olimpic este foarte apreciat de toate vedetele. Pentru că nu te poţi naşte campion olimpic, te poţi naşte prinţesă, poţi să devii mare actor peste noapte, pentru că filmul tău a fost bine văzut, dar pentru a face parte dintr-o echipă olimpică este foarte, foarte multă muncă şi foarte mulţi ani şi toată lumea a înţeles acest lucru. Am apreciat foarte mult faptul că toată lumea se uită ca şi cum s-ar apleca în faţa campionilor olimpici. Chiar dacă nu mai eşti campion în momentul de faţă, dar, dacă ai făcut istorie, aşa este.
● Marius Tucă: Şi simţi asta în întâlnirile pe care le ai?
● Nadia Comăneci: Peste tot. Pentru că sunt multe evenimente la care mergem, la care participă şi sportivi, mai mult legende ale sportului, şi bineînţeles vedete ale Hollywoodului, din muzică etc. Noi l-am avut ca vecin pe Eric Clapton, am avut ocazia să-l cunosc şi pe el.
● Marius Tucă: Deci există un respect automat în relaţia asta...
● Nadia Comăneci: Există un respect pentru oamenii care fac sport, dar mai ales pentru campionii olimpici.
● Marius Tucă: Şi cum e în lumea asta? E o lume interesantă, îţi place să te întâlneşti cu ei, să vorbeşti?
● Nadia Comăneci: Îmi place să aflu despre ceea ce fac ei, ei ne povestesc nouă despre cum a fost la Olimpiadă, majoritatea, după experienţa de la Beijing ne-au întrebat cum a fost acolo, că au văzut că NBC-ul a făcut o transmisie fantastic de bună şi că toată lumea s-a uitat mai mult la gimnastică şi la înot.
● Marius Tucă: Ai prieteni din lumea asta absolut selectă, ţi-ai făcut prieteni sau amici?
● Nadia Comăneci: Da, dar să ştii că nu abuzez de faptul că pot să vorbesc la două-trei zile cu cineva doar pentru că am numărul de telefon, dar în momentul în care, de exemplu, merg în Los Angeles, sun anumiţi prieteni din lumea filmului, le spun că noi suntem acolo sau participăm la un eveniment, dar niciodată n-am abuzat. Pentru că toţi sunt foarte ocupaţi şi îşi văd de treaba lor.
● Marius Tucă: Dar cât călătoreşti în ultima vreme? Pentru că eu te-am sunat şi azi erai la Oklahoma, mâine la Los Angeles, poimâine la Frankfurt, după aia la Bucureşti. Călătoreşti continuu, cred că eşti mai mult în avion decât acasă.
● Nadia Comăneci: Da, e adevărat, cred că în ultimele şase săptămâni am fost acasă cinci zile, deci îţi dai seama. Iar de aici plec la New York, fac jumătate de zi de presă, după care am o întâlnire Laureus, apoi mă întorc în Oklahoma pentru două zile, după care plec la Gran Rapids, unde facem un show de gimnastică şi patinaj artistic, care este un show special de două ore pentru NBC, după care plec la Chicago, după care plec la Los Angeles şi s-a terminat anul.
● Marius Tucă: Aoleu, deci tu mi-ai zis ce mai ai în două săptămâni până la finalul anului! Spune-mi programul din ultimele şase săptămâni, în care ai fost cinci zile acasă. Câteva repere, aşa. O să-ţi iau paşaportul şi o să-l fotografiez.
● Nadia Comăneci: Am început cu Chicago, unde am filmat o reclamă cu mai multe legende din lumea sportului, cum ar fi Ali, Tiger Woods, Michael Jordan, Michael Phelbs, Mia Hamm, care este o fotbalistă care s-a retras acum, reclamă care va apărea în decembrie, dar de fapt este filmată pentru Superbowl. Care este la sfârşitul lui ianuarie sau începutul lui februarie. Nu pot să spun pentru ce companie, pentru că este secret.
● Marius Tucă: Nu-i nici o problemă. În câte oraşe mergi într-un an?
● Nadia Comăneci: În două-trei pe săptămână în Statele Unite.
● Marius Tucă: Bine, şi în Europa şi în lume?
● Nadia Comăneci: În Europa, în România ultima dată am venit acum două săptămâni sau acum 12 zile, şi acum doar pentru o zi şi un pic. Pentru că se deschide o companie nouă aici şi m-au invitat să vorbesc pe tema "Perform beyond expectation", deci despre autodepăşire.
● Marius Tucă: Şi ce-ţi place să faci cel mai mult dintre astea? Să participi la conferinţe, să călătoreşti, să organizezi spectacole demonstrative?
● Nadia Comăneci: Îmi plac toate. Pentru că fiecare în felul ei e diferită şi nu ai cum să te plictiseşti, pentru că sunt oameni diferiţi, subiecte diferite, te stimulează tot timpul faptul că înveţi câte ceva. Noi credem că ştim suficient, dar uneori dai cu nasul de ceva pe care nu-l ştiai, ceea ce este foarte bine. Cel mai dificil este să călătoreşti, pentru că n-ai cum să ajungi dintr-o parte în alta şi trebuie să zbori.
● Marius Tucă: Şi te-ai obişnuit cu zborurile astea, de 7, 8, 10 ore?
● Nadia Comăneci: Şapte, opt, zece ore e puţin! Eu am venit de la Oklahoma la Washington, Washington – Frankfurt, Frankfurt – Bucureşti, cred că vreo 20 de ore cu tot cu escală, asta în medie.
● Marius Tucă: Cum suporţi asta, cum stai 20 de ore în avion? Mai ales că tu faci asta o dată la două zile! Eu dacă aş zbura 20 de ore, probabil că 20 de ani aş sta, n-aş mai zbura.
● Nadia Comăneci: Ei, îţi impui. Este totul psihologic. Adică îţi impui să dormi, îţi impui să fii treaz a doua zi, pentru că oamenii te iau de nouă, nu contează dacă ai zburat tu 20 de ore.
● Marius Tucă: Deci autocontrolul tău a rămas acelaşi.
● Nadia Comăneci: A rămas, sigur, altfel n-aş funcţiona.
● Marius Tucă: Ţi l-ai educat sau l-ai avut dintotdeauna?
● Nadia Comăneci: Cred că l-am educat.
● Marius Tucă: Îl aveai şi l-ai perfecţionat, prin educaţie. Se poate spune aşa?
● Nadia Comăneci: Da, se poate spune aşa.
● Marius Tucă: Spune-mi despre suferinţele tale din perioada în care ai fost gimnastă. Ai văzut că din când în când apare câte o gimnastă mai puţin importantă care spune "cât am suferit, cât de chinuită am fost, ce sacrificii am făcut!". Aş vrea să vorbeşti despre asta.
● Nadia Comăneci: Niciodată nu cred că m-am plâns din nimic. Au fost momente dificile, să spun, într-un fel sau altul, când eram copil, iar acum mă uit în urmă la tot ceea ce am făcut şi mi se pare că a fost un mizilic ceea ce am făcut. Adică ce muncă am făcut? Muncă de antrenament! Dar câte lucruri am reuşit să câştig după gimnastica pe care am făcut-o, lucruri la care nu mă aşteptam. Nu am făcut gimnastică pentru a călători, nu am făcut gimnastică pentru a-mi cumpăra anumite lucruri, să devin o celebritate, am făcut pentru că mi-a plăcut şi este important să pui pasiune în ceea ce faci.
● Marius Tucă: Şi pentru că ţi-ai asumat tot ceea ce ai făcut în gimnastică.
● Nadia Comăneci: Dar în orice lucru pe care-l faci în viaţă trebuie să te dedici. Îmi imaginez că nici tu nu dormi destul noaptea, pentru că trebuie să faci studii de piaţă, să te pregăteşti, că bănuiesc că nici acum n-ai dormit suficient pentru a te pregăti pentru interviu, deci...
● Marius Tucă: Absolut. Cum vezi tu toate răbufnirile astea din presă, acuzaţii la adresa gimnasticii, la regimul draconic pe care l-au impus Bela şi Marta, Bellu şi Bitang şi aşa mai departe?
● Nadia Comăneci: Nu pot să vorbesc pentru toate fetele. Eu vorbesc din experienţa mea, pentru că fiecare îşi vede viaţa prin ochii proprii. Eu îmi aduc aminte că am lucrat atât de mult cât lucrau şi celelalte fete, de multe ori lucram mai mult decât mi se cerea, ceea ce cred că a fost surplus la talentul pe care l-am avut când m-am născut, mi-am impus tot timpul să fac mult mai puţin şi am făcut mult mai mult, deci niciodată n-am fost dezamăgită în ceea ce mă priveşte. Cred că multe dintre gimnastele care se plâng probabil au şi ceva personal faţă de respectivii, este mult mai mult acolo decât cunoaştem noi. Mie niciodată nu mi-a plăcut să discut despre ceea ce anumite gimnaste au spus. Ele pot să spună ce vor, eu pot să spun prin ce am trecut eu.
● Marius Tucă: N-ai acuzat, practic, niciodată regimul la care ai fost supusă, pentru că ţi l-ai asumat.
● Nadia Comăneci: E adevărat. Au fost momente dificile, dar what’s the point?
● Marius Tucă: Vorbeai de talent. Dar întotdeauna făceai mai mult decât ţi se cerea. Şi ştiu foarte bine că întotdeauna aveai şi alte rezerve faţă de cât dăduseşi: întotdeauna rezerve la un exerciţiu, la o temă, la orice, aveai rezervele tale, pe care nu le-ai epuizat niciodată.
● Nadia Comăneci: Ştiu că Bela a spus întotdeauna că dintre toate gimnastele pe care le-a antrenat, eu am fost singura gimnastă pe care nu a putut s-o citească, pentru că nu ştia exact ce rezerve am acolo. Dacă eşti deştept, îţi laşi întotdeauna rezerve pentru tine.
● Marius Tucă: Şi le mai ai şi acum?
● Nadia Comăneci: Da.
● Marius Tucă: Apropo de exerciţii şi de gimnastică. Sunt foarte multe fete care vor să facă gimnastică în România. Şi cred că ceea ce ai scris şi ceea ce ai spus tu despre gimnastică sunt lucruri foarte importante. Uite ce spuneai aici: "Există exerciţii pe care poţi să le faci şi întotdeauna ştii dacă eşti sau nu în stare să le duci la bun sfârşit. Dacă Marta îmi spunea că trebuie să execut altfel, şi nu reuşeam la antrenamente, atunci n-aveam s-o fac nici la concurs. Nimeni nu cobora din cer ca să mă atingă cu bagheta magică atunci când pluteam la paralele sau la sărituri, la fel ca în viaţă. Toţi avem certitudini pe care le punem bine şi le folosim când avem nevoie. Dacă ai traista goală, n-ai de unde să scoţi, pentru că n-ai pus nimic înăuntru. Singurele emoţii vin din pierderea concentrării şi din căderi, nu de la exerciţiile pe care ştii că poţi să le prezinţi. E o altă definiţie extraordinară a ta, când spui aici: "Nimeni nu cobora din cer să mă atingă cu bagheta magică atunci când pluteam la paralele sau la sărituri". Şi despre tine s-a spus foarte mult sau foarte mulţi credeau că la baza succesului tău a fost ceva ireal. Că la baza succesului tău a stat un zbor, o plutire, o baghetă magică...
● Nadia Comăneci: ....ceea ce este frumos...
● Marius Tucă: Ceea ce e foarte frumos ca literatură sau ca expresie, dacă vrei să te amăgeşti. De fapt, la baza plutirii tale a existat o singură baghetă magică: munca ta. Şi talentul tău.
● Nadia Comăneci: Talentul mi-a ajutat, în mod evident, dar sunt multe talente care nu au posibilitatea să se exprime. Cine munceşte foarte mult ajunge la un nivel foarte înalt. Dacă mai ai şi talent, ajungi o stea.
"Una dintre cele mai mari erori în ceea ce priveşte situaţia mea în ţară este credinţa că trăiam ca o prinţesă. Adevărul este că atunci când m-am mutat din nou în Bucureşti (şi asta se întâmpla în 1980 – n.r.) nu aveam prea mulţi prieteni, deoarece nu voiam să afle că nu trăim aşa cum îşi imagina lumea. Nu voiam să afle că nu aveam nimic din ce-şi imagina lumea. Mi-era ruşine că eram doar o campioană care se antrena pentru următoarele jocuri, iar oamenii considerau că trăiam în belşug", mărturiseşte Nadia Comăneci.
● Marius Tucă: Marius Tucă: Uite ce spui în carte despre celebritate, pentru că sigur ai fost atât de mult întrebată despre celebritate, încât inevitabil răspunzi la întrebările astea: "Au trecut nişte ani şi sunt mai înţeleaptă, înţeleg că pentru un copil celebritatea înseamnă un noian de răspunderi care-l copleşesc. Uneori simţeam că mă scufund, şi, deşi mă luptam să respir şi să ajung la suprafaţă, trebuie să mărturisesc existenţa multor momente când voiam să mă las înghiţită de abis".
● Nadia Comăneci: Pauză. (Râde.).
● Marius Tucă: Nu mai recunoşti astea?
● Nadia Comăneci: Nu. (Râde.).
● Marius Tucă: Au fost momente în care ai vrut să...
● Nadia Comăneci: ...Poate unul!
● Marius Tucă: Atunci spune despre ăla!
● Nadia Comăneci: Am rezervele mele, de ce să ţi le spun?
● Marius Tucă: Dar au existat. Măcar spune despre asta.
● Nadia Comăneci: Da. Dar niciodată nu am simţit că mă voi cufunda de tot. Tot timpul am rămas în siguranţă, exact ca atunci când intru în jacuzzi, niciodată nu intru mai jos de gât.
● Marius Tucă: Aşa a fost şi-n abisul ăsta.
● Nadia Comăneci: Normal.
● Marius Tucă: Ai lăsat de fiecare dată suficient timp sau spaţiu încât să poţi să te agăţi şi să ieşi la suprafaţă.
● Nadia Comăneci: Normal. Tot timpul. De aceea am şi supravieţuit.
● Marius Tucă: Şi aici ţi-ai lăsat rezervele!
● Nadia Comăneci: Evident.
● Marius Tucă: Mergem mai departe. Vreau să te întreb câteva lucruri legate de 1976. Toată lumea vorbeşte despre acel moment în care tabela a afişat 1,00, pentru că nu exista 10. Spune-mi, ce a însemnat pentru tine asta?
● Nadia Comăneci: Am aflat adevărata poveste despre această tabelă mult mai târziu, de fapt abia acum cinci ani. Pentru că noi, în Oklahoma, în fiecare an avem "International Hall of Fame Gymnastic Celebration". Şi în fiecare an ne uităm la toţi cei care au făcut ceva în gimnastica internaţională, gimnaste şi antrenori, dăm şi un "Lifetime achievement award", dar trebuie să ai 10 ani de când te-ai lăsat de gimnastică. Acum cinci ani am dat, printre alţii, fostului preşedinte de la Longines, care a creat această tabelă de la Montreal. Iar el mi-a spus adevărata poveste atunci când a vorbit după ce a primit premiul. A zis: "Trebuie să vă spun exact acum ce s-a întâmplat la Montreal. Noi, înainte de a crea tabelele electronice, am sunat la Federaţia Internaţională de Gimnastică şi am întrebat: Este posibil ca la această Olimpiadă să primească cineva o notă de 10?, şi preşedintele Federaţiei a spus: «Nu, nu este posibil». Şi atunci noi, ca să facem economie, nu am mai pus beculeţe la o parte din tabelă, înainte de zecimală".
Şi când a venit exerciţiul la paralele al meu, exerciţii impuse, hop trei de 10 şi una de 9,95. Cea mică a căzut şi au rămas două note de 10. Directoarea de concurs s-a dus la tipul respectiv şi i-a spus că trebuie să arate 10. El i-a răspuns că fusese asigurat că nu se poate... Şi atunci a apărut acest dubios 1,00, pentru că nu puteau să-mi pună 10 şi nu ştiau exact ce să pună: 100, 1, că nu aveau ce să facă.
● Marius Tucă: Moment în care antrenorul tău era revoltat, nu înţelegea ce se întâmplă...
● Nadia Comăneci: Bela, de fapt, nu avea voie să stea cu noi, stătea în tribună. Gesticula. Pentru că eu nu mă uit la note de obicei, am văzut lumea care a început să facă zgomot prin sală, m-am uitat în stânga şi în dreapta şi am văzut tabela şi cred că am întrebat-o pe Anca Grigoraş după ce am văzut tabela. Şi ea a zis: "Cred că este 10, că nu poate să facă tabela 10 şi au pus 1". Aceasta este istoria cu 1.
● Marius Tucă: Dar tu eşti atât de diplomată, încât eu te-am întrebat ce ai simţit atunci şi tu mi-ai povestit de tabelă!
● Nadia Comăneci: Ce am simţit atunci? Cum să spun eu? Ştiu că este cea mai mare notă pe care poţi s-o primeşti în gimnastică, una la mână. A doua la mână m-am gândit că arbitrele au fost prea drăguţe cu mine şi ca să-mi facă o plăcere mi-au dat această notă. Aşa am crezut atunci. E ca şi cum la şcoală ai luat 10 la matematică, adică ce poate să fie? Asta este!
● Marius Tucă: Te-a omorât modestia pe tine, Nadia. Uite ce spune prietenul tău, Ion Ţiriac, despre acest moment, 1976: "În mijlocul unei zgomotoase orchestre de jazz, a apărut deodată o vioară care a început să cânte lin într-o sală pregătită să ia foc. Dar sala a tăcut, a amuţit, aş spune. În acele momente, publicul de la Forumul din Montreal a uitat totul, iar miliardul de telespectatori şi-a părăsit timp de câteva minute grijile".
● Nadia Comăneci: Vreau să-ţi spun că n-am ştiut că Ţiriac a fost în sală. Dar chiar dacă ştiam, tot nu-mi afecta performanţa...
● Marius Tucă: Dar putea să te afecteze!
● Nadia Comăneci: Crezi? (Râde.).
● Marius Tucă: Putea să te sperie, ziceai că e Bau-Bau. Avea mustaţa aia...
● Nadia Comăneci: Nu mă speria nimic!
● Marius Tucă: Âsta este secretul performanţei tale, al succesului, al faptului că ai înnebunit lumea. Şi mi-ai răspuns atât de frumos mai devreme, când te-am întrebat care era bagheta magică, aceea care te-a făcut să pluteşti, să cucereşti lumea, şi ai spus că munca. Lumea e dezamăgită în momentul în care în spatele unui astfel de vis stă munca. Şi noi trebuie să-i dezamăgim răspunzându-le că trebuie să muncească, să creadă în ei, să persevereze.
● Nadia Comăneci: Crede-mă, m-am uitat şi eu după altă variantă, dar nu există. Pastila magică nu există.
● Marius Tucă: Apropo de 1976, că suntem tot acolo. "Cred că pentru mine visul din 1976, pe care nu-l împart cu nimeni, a fost să-mi creez un vis numai al meu. N
