Când a plecat din Uzbekistan-ul natal spre Siria, ca să se alăture luptei jihadiștilor, Jafar al-Tayyar habar n-avea că sfârșitul aventurii avea să coincidă cu cel scurtei sale vieți...
Despre Jafar nu se știe când a intrat în luptă, dar poate fi spus cu certitudine când a ieșit, fiind ales, probabil tocmai pentru că nu era de prin partea locului, să execute o misiune sinucigașă, în care, cu ajutorul unei încărcături explozive, a sărit în aer.
Probabil că în momentul în care s-a îmbarcat în vehiculul plin ochi cu explozibili, omul, oricât de tentat ar fi fost de perspectiva celor 50 de virgine care i-ar fi recompensat gestul sinucigaș, a simțit un regret că părăsește lumea aceasta, lacrimile inundându-i ochii.
Sesizând momentul, cei care-l trimiteau spre moarte, în pericol de a pierde contactul cu fraierul care a admis să facă de bunăvoie așa, l-au încurajat: "Jafar, fratele meu, să nu îți fie frică. Când ești înspăimântat să-ți aduci aminte de Allah!".
Rămas fără cale de întoarcere, bietul om s-a împăcat cu soarta și le-a răspuns jihadiștilor că nu frica îl face să plângă, ci ideea că ar putea da greș în misiunea importantă pe care i-au încredințat-o...
Orice religie din lumea asta pune binele deasupra răului. Omul, de-a lungul istoriei sale, în numele acestui bine, propăvăduit de religie, a comis probabil cele mai mari crime și păcate. Când se va opri? Probabil niciodată...
