Wokismul îi urâțește pe cei care se convertesc la el. Îl trage pe om spre abis. "Omul nou" va fi un obez morbid, tatuat pe față, prăbușit din punct de vedere psihologic, rătăcind prin lume în căutarea identității sale. Ultima ediție a Eurovision a fost o ilustrare a revoluției antropologice care ne zguduie vremurile și a fascinației epocii noastre pentru urâțenie, scrie cronicarul Mathieu Bock-Côté în Le Figaro
Îmi vor spune că mă întorc cu câteva zile întârziere la ultima ediție a Eurovision . Nu există evenimente mai importante în știri care ar trebui să ne atragă atenția? Cu siguranță. Și totuși, am asistat la un eveniment care transmite, amplifica și mărturisește în același timp revoluția antropologică care ne zguduie vremurile. Ce încercăm să impunem cu un asemenea spectacol? Ce estetică caută să capteze mințile și imaginația colectivă?
Am vrut să credem că timpul nostru se răsturna în relativism. Dar relativismul a durat doar o perioadă scurtă de timp: omului nu-i place să trăiască în vag. Relativismul a fost doar punctul de trecere de la o ortodoxie la alta, așa cum demonstrează afirmația non-binară din inima Eurovision. Non-binarul se sustrage masculinității și feminității și pretinde o identitate vagă care ar fi celălalt nume pentru o lume a posibilităților infinit reînnoite.
Dar acest "vag" se consideră totuși o nouă normă. Activiștii săi revendică un steag și îl flutura, ca un nou trib identitar cuceritor care vrea să inverseze sensul dintre normă și margini. Bărbații și femeile care nu își asimilează corpul sexual cu o carcasă învechită sunt acuzați de reacționari. Omul eliberat de grija filiației și descendenței, absolut centrat pe metamorfoza lui permanentă, se crede purtătorul unei noi revelații: în felul său, vrea să se autogenereze și să fie propriul său creator, fără să înțeleagă ca astfel el se anihilează și nu are acces decât la o existență parodică și fantasmatică.
De asemenea, trebuie să ne detașăm de „întrebarea non-binară” pentru a considera totul mai larg. Acest refuz al formelor se transformă rapid într-o sărbătoare a celor fără formă, apoi a deformatului, după cum o demonstrează estetica Eurovision, care este o estetică a urâțeniei, care nu este altceva decât o revoltă împotriva lumii și poate chiar împotriva lumii create pe care omul vrea să o domine desfigurându-o, desfigurându-se. Urâțenia de sine devine un alt nume pentru autoafirmarea și emanciparea față de o frumusețe care pe cât este de neatins, pe atât este declarată reacționară.
Wokismul îi urâțeste pe cei care se convertesc la el
Așa vom înțelege accentul pus pe obezitatea morbidă, care este totuși simptomatică a unei colaps a corpurilor care însoțește confuzia sufletelor. Obezitatea morbidă devine identitară, în numele luptei împotriva grăsimii – americanii vorbesc de lupta împotriva „fat-ismului”, care ar fi pentru oamenii grași ceea ce rasismul ar fi pentru minoritățile rasiale. În numele diversității corporale, incluziunii și autenticității, a venit momentul unei mari revoluții în relația cu corpurile. Subiectificarea frumosului și urâțeniei, care trebuia să permită fiecăruia să trăiască după gusturile sale, a dus în schimb la o inversiune estetică instituționalizată, vizibilă și în arhitectură.
Eurovision nu a sărbătorit libertinismul sau dreptul fiecăruia de a iubi și săruta pe cine dorește, ci o formă de desfrânare provocatoare și mândră de sine, care nu este fără a se referi la colonizarea imaginației erotice prin pornografie.
Eurovision nu era despre subtilitate. L-am văzut și în viziunea promovată a sexualității. De la adularea unei prostituate la sfârșitul carierei înconjurată de tineri efebi până la bărbați în ciorapi de plasă, fără a uita prezentarea pozitivă a unei orgii într-o cameră murdară și o afirmație explicită satanistă, Eurovision nu a sărbătorit libertinajul sau dreptul tuturor să iubească și să sărute pe cine dorește, ci o formă de desfrânare provocatoare și mândră de sine, care face referire la colonizarea imaginației erotice prin pornografie.
Bunei burghezii îi place să se liniștească când văd o formă de nihilism care le ia tot ceea ce spun ei că iubesc. Ea îl vede ca pe un kitsch urât care va trece fără să înțeleagă că Eurovision se prezintă ca un eveniment oficial, stabilind noi standarde pentru societățile care vor să fie evoluate. Mai mult, oricine se plimbă pe străzile oricărui oraș din lumea occidentală va observa că această revoluție a măturat deja generația tânără, care aplică codurile și le respectă ca fiind de la sine înțelese.
Să rezumam totul simplu: wokismul îi urâțeste pe cei care se convertesc la el. Îl trage pe om spre abis. "Omul nou" va fi un om obez morbid, tatuat pe față, prăbușit din punct de vedere psihologic, rătăcind prin lume în căutarea identității sale. În fața acestui lucru, bunul burghez, care înainte de toate nu vrea să pară depășit, vrea să creadă că societatea care se conturează înaintea lui este doar forma avansată a societății liberale. Între nihilism și islamism, el spune că și-a făcut alegerea. Fără a înțelege că unul duce la celălalt și că o societate care se revoltă împotriva omului până la desfigurarea lui va da naștere în el unei dorințe de ordine și de transcendență pe care o putere exterioară, dorind să-l supună, i-o va impune.
