Situația Europei în domeniul geopolitic este rezultatul unei lungi serii de oportunități ratate, scrie o analiza a jurnalistului Renaud Girard în Le Figaro.
În iulie 2007, la Dakar, un președinte francez i-a criticat pe africani pentru că nu au făcut istorie. Un cetățean francez de astăzi s-ar putea întreba dacă Franța și Europa nu ies din istorie.
Nimeni în lumea largă, de la Dakar la Nairobi, de la Shanghai la Bombay, de la Rio la Toronto, nu mai este cu adevărat interesat de ceea ce pot spune liderii europeni. Ultima dată când un discurs european a atras cu adevărat atenția lumii a fost cel al lui Dominique de Villepin, în februarie 2003, la tribuna Națiunilor Unite. Este adevărat că, îndemnându-i pe anglo-saxoni să renunțe la planul lor de invadare a Irakului, ministrul francez a dat dovadă de curaj, independență de spirit și viziune, trei calități care au devenit relativ rare în Bătrânul Continent.
Când, pe 7 februarie 1992, treisprezece lideri europeni au semnat un tratat la Maastricht, au putut simți în mod legitim pe gât marele suflu al istoriei. Noua Uniune nu numai că a dobândit o monedă unică și cooperare în afaceri interne, dar a lansat o „politică externă și de securitate comună” (PESC). În ochii semnatarilor, Uniunea Europeană ar fi putut în cele din urmă, grație prosperității, monedei, modelului social, diplomației sale, să prevaleze asupra Statelor Unite ale Americii în ceea ce privește influența globală.
Zborul investitorilor
Treizeci de ani mai târziu, nu există nicio voce europeană care să fie auzită cu adevărat în întreaga lume. Singurul lider occidental pe care îl ascultăm cu atenție astăzi, atât din punct de vedere economic, cât și din punct de vedere al securității, este președintele Statelor Unite. Ce s-a întâmplat ca Europa, în spațiul unei generații, să piardă atât de multă influență?
Această situație nu a venit deodată. A venit mai degrabă după o serie lungă de ocazii ratate, care au condus la o asemenea prăbușire.
Din punct de vedere economic, Consiliul European, reunit la Lisabona în martie 2000, a elaborat o strategie pentru a face din UE „cea mai competitivă și dinamică economie din lume bazată pe cunoaștere până în 2010”. Întrucât această decizie nu era însoțită de nicio obligație de mijloace și rezultate, nici de vreun control, ea a rămas literă moartă.
Singurul lider occidental pe care îl ascultăm cu atenție astăzi, atât la nivel economic, cât și la nivel de securitate, este președintele Statelor Unite.
În toamna lui 2008, Europa a fost o victimă a crizei "subprime", deși nu a fost unul dintre actori. Privilegiul exorbitant al dolarului a fost întărit deoarece Bruxelles-ul nu a fost în stare să stăpânească extra-teritorialitatea legii americane. În Occident, în chestiuni economice și financiare, America este mai mult ca niciodată cea care conduce dansul. După ce a susținut comerțul liber din 1947 până în 2019, ea a revenit la protecționism, așa cum se vede în Legea IRA din august 2022. Comerțul echitabil este doar o amintire; Investitorii europeni se grăbesc spre Statele Unite; și noi încă așteptam o reacție europeană la această masură .
Două eșecuri strategice în Africa
Și în chestiunile geopolitice, Europa este tot în afara istoriei.
În Africa, Franța a rămas puterea de referință atunci când a readus stabilitatea acolo, ca în mai 1979 în Katanga. Dar și-a pierdut influența în urma a două eșecuri strategice: cooperarea militară prost concepută în Rwanda, care s-a încheiat cu genocid (aprilie-iunie 1994); distrugerea regimului Gaddafi din Libia (martie-octombrie 2011), care a inundat cu arme țara și vecinii săi din Sahel, provocând un haos de nerezolvat.
Doar o negociere directă între Washington și Moscova va opri într-o zi conflictul (dintre Rusia și Ucraina)
În Asia Centrală, europenii au urmat cu toții visul american de „democratizare” a Afganistanului, prezentat la Conferința de la Bonn din decembrie 2001. După ce nu au reușit să securizeze suprafețele care le-au fost alocate, europenii au părăsit țara în dezordine precedând abandonul final american.
În Orientul Mijlociu, Acordurile Abraham (august 2020) sunt primul acord major de la Acordul de la Oslo din 1993. Dar sunt acordurile americanilor.
Conducerea americană
Pe propriul lor continent, europenii au părăsit istoria, arătându-se incapabili să prevină războaiele pe teritoriul lor. Cel din Bosnia (1992-1995) a fost oprit de diplomația americană. În 1999, ei nu au îndrăznit să se opună războiului NATO împotriva Serbiei, în favoarea secesioniştilor kosovari, deşi NATO a încălcat propria sa carte precum şi pe cea a ONU.
Pe 21 februarie 2014, la Kiev, Germania și Franța, însoțite de Polonia, au încheiat un acord politic între președintele pro-rus și oponenții pro-europeni ai Maidan. Dar au neglijat să îl pună în aplicare. Aceeași lipsă de energie în aplicarea acordurilor de la Minsk din februarie 2015.
De la agresiunea rusă din februarie 2022, America și-a recăpătat conducerea de necontestat asupra europenilor. Cu privire la livrarea de arme grele, defensive apoi ofensive, America decide, ceilalți o urmează.
Doar o negociere directă între Washington și Moscova va pune capăt într-o zi conflictului.
