Într-o epocă a schimbărilor profunde, Papa Francisc a reconfigurat Biserica Catolică din temelii, orientând-o spre o deschidere globală fără precedent. „Cea mai mare moștenire a sa este aceea de a fi fost primul papă cu adevărat global”, afirmă Massimo Faggioli, profesor de teologie și studii religioase la Universitatea Villanova. Alegerea sa, în urmă cu doisprezece ani, a marcat începutul unei tranziții istorice: de la o Biserică ancorată în cultura europeană mediteraneană, spre una mai universală, mai atentă la periferii și la vocile marginalizate. O schimbare vizibilă și în structura de conducere: dacă în 2013 peste jumătate dintre cardinali erau europeni, astăzi mai puțin de 40% provin din Lumea Veche, în timp ce reprezentarea Africii și Asiei s-a apropiat de o treime din totalul Colegiului Cardinalilor. Acest reechilibru simbolizează nu doar o schimbare geografică, ci și una de viziune asupra rolului Bisericii în lumea contemporană, scrie Radio Canada. „Papa Francisc a fost un globalist într-o epocă a naționaliștilor” – o formulare care surprinde esența pontificatului său, conform Washington Post
Francisc a condus Biserica Catolică într-o perioadă a progresismului.
Când Papa Francisc a rostit faimosul „Cine sunt eu să judec?” — răspunsul său la o întrebare despre preoții gay, la doar câteva luni după alegerea sa în 2013 — nu a fost o simplă remarcă aruncată în treacăt. A fost o declarație de intenție. Noul papă transmitea o schimbare de ton și de priorități: o Biserică Catolică mai puțin concentrată pe judecată și mai deschisă spre dialog, incluziune și justiție socială.
Încă din primele zile ale pontificatului său, argentinianul Jorge Mario Bergoglio a ales să locuiască în modesta casă de oaspeți a Vaticanului, în locul somptuosului palat apostolic. A renunțat la limuzina cu șofer în favoarea unei mașini economice și purta pantofi simpli, negri — semne clare că Biserica se afla sub o nouă conducere. Dogma nu mai avea să domine agenda. În locul ei: compasiune, deschidere și umilință.
Observatorii de lungă durată ai Vaticanului afirmă că, odată cu reorientarea radicală a priorităților Bisericii de către Francisc, a avut loc și o restructurare ierarhică, una care va lăsa o amprentă la fel de durabilă ca viziunea sa asupra rolului Bisericii în lumea modernă.
„A întors Vaticanul pe dos ca pe un ciorap”, a spus Franca Giansoldati, corespondentă a cotidianului roman Il Messaggero. „A demontat structurile vechi, făcând Biserica mai flexibilă și mutând centrul de greutate către periferia globală.”
Pontificatul lui Francisc a avut limite clare: felul în care a gestionat criza abuzurilor sexuale, iar, în ciuda numirii unor femei în funcții de conducere și a tonului inclusiv față de catolicii 2SLGBTQ+, a rămas ancorat în ceea ce mulți consideră a fi concepții învechite.
O schimbare globală a structurilor de putere
Chiar și așa, sub conducerea lui Francisc, Biserica Catolică a devenit mai atentă la dinamica globală și mai orientată spre exterior.
Cel mai clar semn al acestei tranziții a fost reechilibrarea geografică a Colegiului Cardinalilor, 80% dintre membrii căruia au fost numiți de Francisc și care, în doar câteva zile, vor începe să voteze pentru alegerea următorului papă.
În urmă cu 12 ani, când Francisc a fost ales, mai mult de jumătate dintre cardinali proveneau din Europa. Astăzi, mai puțin de 40% vin din Lumea Veche, iar ponderea cardinalilor africani și asiatici a crescut de la 18% în 2013 la aproape o treime din Colegiu în prezent.
„Cea mai mare moștenire a sa este aceea de a fi fost primul papă cu adevărat global”, a spus Massimo Faggioli, profesor de teologie și studii religioase la Universitatea Villanova, lângă Philadelphia. „A transmis clar că Biserica nu este legată pentru totdeauna de cultura mediteraneeană europeană și că trebuie să devină mai universală. Acesta a fost momentul intrării autentice a Bisericii Catolice în mileniul al treilea.”
Dar nu e vorba doar de originea cardinalilor, spun experții de la Vatican, ci și de prioritățile lor. Multe dintre numirile făcute de Francisc au împins Biserica să se implice mai profund în apărarea migranților și în protejarea mediului.
Permisiunea acordată preoților de a binecuvânta cuplurile de același sex și de a include persoanele divorțate și recăsătorite în viața sacramentală; includerea femeilor, a musulmanilor și a necredincioșilor în ritualul spălării picioarelor de Joia Mare; accentul pus pe climă și justiție socială în documente-cheie ale Bisericii — toate acestea reflectă ceea ce conta cel mai mult pentru el.
Deschis spre dialog, dar cu limite
Enciclica sa din 2015 despre schimbările climatice și inegalitate, Laudato si’ – Despre grija pentru casa noastră comună, a fost doar una dintre numeroasele chemări la acțiune. De-a lungul timpului, Francisc a criticat lăcomia și negarea schimbărilor climatice ca piedici majore în calea acțiunii și a avertizat că „abia mai avem timp să prevenim daune și mai tragice”.
„Francisc a schimbat prioritățile pastorale ale Bisericii spunând că primele cuvinte ale evanghelizării sunt: Dumnezeu te iubește, nu Iată catehismul pe care trebuie să-l memorezi, iată regulile de urmat”, a explicat părintele Thomas Reese, iezuit și analist principal la Religion News Service din SUA.
La întâlnirile globale ale episcopilor, cunoscute sub numele de sinoade, Francisc a încurajat discuții deschise pe subiecte anterior tabu și a inclus consultarea laicilor și a femeilor, cărora le-a acordat pentru prima dată drept de vot.
De asemenea, a numit femei în funcții importante la Vatican. Totuși, deși a spus că se poate explora chestiunea diaconatului feminin, a rămas ferm împotriva hirotonirii femeilor.
„Da, a promovat femei și le-a permis să voteze, dar era un bătrân iezuit argentinian, cu anumite limite culturale și personale, care nu i-au permis să îmbrățișeze cu adevărat ideea participării depline a femeilor la conducerea Bisericii Catolice”, a spus Iacopo Scaramuzzi, analist al Vaticanului pentru La Repubblica. „Nu era un feminist.”
Insistența Papei ca Biserica să nu se concentreze obsesiv pe avort, contracepție și căsătoriile între persoane de același sex a dus la conflicte cu episcopii conservatori americani.
Și sinoadele au stârnit controverse, unii episcopi conservatori trimițând scrisori de avertizare către Papă, susținând că aceste reuniuni riscă să submineze doctrina Bisericii, mai ales prin relaxarea regulilor privind împărtășania pentru cei divorțați și recăsătoriți, prin deschiderea față de persoanele 2SLGBTQ+ și prin descentralizarea autorității.
Încercările unei mici minorități de a-l delegitima pe Francisc s-au slăbit în timp, spun observatorii, dar un curent de scepticism a persistat.
„Papa era foarte răbdător cu cei care nu erau de acord cu el, chiar și cu cei deranjanți”, a spus Reese. „Nu le spunea: Dacă nu ești de acord cu mine, nu mai participi. Se comporta mai degrabă ca un director spiritual decât ca un CEO. Dar unii chiar trebuiau demiși.”
Abuzurile sexuale: reforme insuficiente
Cele mai dure critici la adresa lui Francisc au venit însă din afara Bisericii, pentru felul în care a gestionat criza abuzurilor clericale. A înființat o comisie vaticană și a demis câțiva abuzatori de rang înalt, dar reacțiile sale au fost adesea incoerente. În Chile, apărarea unui episcop acuzat de mușamalizare a stârnit indignare și l-a forțat să prezinte scuze publice. Ulterior, a introdus măsuri mai stricte de responsabilizare, însă majoritatea victimelor au considerat că schimbările reale au lipsit.
Dacă în privința crizei abuzurilor reacția sa a fost considerată deficitară, în schimb, încercările de reformare a Băncii Vaticanului — de mult timp marcată de corupție și mușamalizări — au fost mult mai eficiente în introducerea transparenței și a responsabilității.
Observatorii Vaticanului spun că Francisc a pus, de asemenea, în mișcare o realiniere — încă în desfășurare — a relației dintre administrația Vaticanului, cunoscută sub numele de Curia Romană, și episcopii din întreaga lume.
„Noua constituție a Bisericii introdusă de Francisc plasează Curia în slujba Bisericii și nu invers”, a explicat jurnalistul Antonio Pelayo. „Ani de zile, Curia trata episcopii din lumea întreagă ca pe niște elevi neascultători care trebuiau ținuți în frâu. Francisc a transmis clar că episcopii au propria lor autonomie și că rolul Curiei este să-i sprijine.”
Francisc nu a fost un papă al epurărilor sau al represiunii. Dimpotrivă, spun cei care i-au urmărit îndeaproape pontificatul, el a deschis ferestre și uși și a vorbit într-un limbaj accesibil tuturor — credincioși și necredincioși, inclusiv musulmani.
Totuși, după cum remarcă renumitul analist Marco Politi, în interiorul Bisericii diviziunile persistă, iar nu va exista un „Francisc al II-lea”, dar nici o revenire la conservatorismul rigid.
„Ceea ce vor căuta cardinalii în conclav va fi o figură de centru — un mediator care să poată reuni părțile fracturate ale Bisericii după revoluția lui Francisc.”
Papa Francisc a fost un globalist într-o epocă a naționaliștilor
Papa Francisc s-a considerat pe sine un „globalist” – dar nu în sensul în care acest termen este folosit de cei care disprețuiesc „globalismul”, scrie Washington Post
Astăzi, „globalist” este adesea un cuvânt folosit peiorativ. Naționaliștii de dreapta din Occident pun de ani buni eșecurile societăților lor pe seama unei presupuse elite globaliste – o caricatură a unor elite bogate și cosmopolite, interesate de capital transnațional și agende internaționaliste, în detrimentul propriilor cetățeni. Misiunea anti-globalistă este în centrul celui de-al doilea mandat prezidențial al lui Donald Trump: ea se reflectă în politicile de deportare a migranților fără acte sau a studenților străini și alimentează zelul protecționist al administrației, care urmărește remodelarea ordinii economice globale prin tarife masive.
Disprețul față de „agenda globalistă” a fost o sursă constantă de critici din partea dreptei radicale și la adresa Papei Francisc, venerabilul iezuit argentinian care a murit luni, în urma unui accident vascular cerebral și a unui colaps cardio-circulator. Sprijinul său pentru drepturile migranților, activismul său climatic și acceptarea nuanțată a homosexualității i-au determinat pe conservatorii americani să-l eticheteze drept „papa woke”, simpatizant al teologiei eliberării din America Latină – curent detestat atât de tradiționaliștii Vaticanului, cât și de dreapta occidentală. Fostul consilier al lui Trump, Stephen K. Bannon, i-a îndemnat odată pe partenerii săi europeni de extremă dreapta să-l considere pe papă „inamic”.
Institutul Lepanto, un think tank catolic ultraconservator ostil pontificatului lui Francisc, l-a acuzat frecvent pe acesta că „face jocul comuniștilor”. Decizia papei de a cere scuze în 2021 pentru atrocitățile comise de conchistadorii spanioli în Lumea Nouă, în numele Bisericii Catolice, a stârnit indignare în Spania: un purtător de cuvânt al partidului de extremă dreapta Vox a declarat ironic: „Nu înțeleg cum un papă de naționalitate argentiniană poate cere scuze în numele altora.”
Nici în țara sa natală, Francisc nu a fost cruțat de critici: înainte de a prelua funcția, președintele ultralibertarian al Argentinei, Javier Milei, l-a numit „un reprezentant al stângii malefice”. (Ulterior, a adoptat un ton mai conciliant și a minimalizat diferențele dintre ei într-o declarație de doliu.)
E ironic că una dintre ultimele întâlniri importante ale Papei Francisc a fost cu vicepreședintele SUA, JD Vance, un catolic convertit care se revendică drept „naționalist postliberal” – o orientare ce evocă o tradiție reacționară catolică. În primele săptămâni ale administrației Trump, Vance a încercat să justifice nativismul american prin concepte catolice medievale precum ordo amoris – „ordinea iubirii” –, care ar presupune o datorie morală mai mare față de cei apropiați geografic și cultural.
Papa Francisc nu avea răbdare cu astfel de argumente. Într-o scrisoare recentă adresată episcopilor americani, el critica practica deportării migranților, care „lezează demnitatea multor bărbați, femei și familii întregi, plasându-i într-o stare de vulnerabilitate extremă și lipsă de apărare”. În timpul primului mandat al lui Trump, Papa a declarat că ridicarea zidurilor la graniță și separarea părinților de copiii lor nu sunt fapte creștine.
Mesajul său pascal, rostit anul acesta de un emisar, deplângea ura unei epoci tot mai iliberale: „Cât dispreț este uneori îndreptat asupra celor vulnerabili, marginalizați și a migranților. Fac un apel către toți cei cu responsabilități politice să nu cedeze în fața logicii fricii.”
Francisc a petrecut ani întregi luptând împotriva fricii de celălalt. A spălat picioarele migranților arabi care cereau azil în Europa. A cerut iertare în mod public comunității musulmane rohingya, după ce fusese acuzat că nu le-a apărat suficient cauza în timpul unei vizite în Myanmar, în 2017. Și a rupt cu tradiția papală afirmând, în 2023, că „a fi homosexual nu este o crimă”, condamnând legile seculare anti-gay.
„Imaginea lui era cea a bunului samaritean, iar prin el, imaginea Bisericii a devenit aceea a unui bun samaritean”, a spus Marco Politi, biograf al pontifului și veteran analist vaticanist.
Francisc s-a văzut ca un „globalist”, dar nu în sensul denunțat de adversarii globalismului. Într-un discurs rostit anul trecut la Forumul Economic Mondial – considerat de mulți drept bastionul elitelor globaliste – el afirma că „procesul de globalizare” a evidențiat „interdependența dintre națiuni și popoare” și că are „o dimensiune fundamental morală”. A făcut apel la guverne și companii să promoveze „modele de globalizare prevăzătoare și etice”, care să pună binele comun mai presus de câștigul individual. În 2018, a lansat un apel pentru „globalizarea solidarității”, în sprijinul celor săraci și al victimelor războaielor sau dezastrelor umanitare.
Aceste apeluri au fost adesea ignorate și par profund opuse viziunii Casei Albe, unde Donald Trump a invocat interesul național îngust pentru a justifica tăierea ajutoarelor umanitare americane și relaxarea reglementărilor de mediu. În 2017, Papa i-a oferit lui Trump o copie a enciclicei sale de 192 de pagini despre ecologie, în care pleda pentru acțiuni urgente împotriva schimbărilor climatice. Președintele american – nu cunoscut pentru pasiunea sa pentru lectură – nu a părut impresionat și a retras ulterior SUA din Acordul de la Paris.
Francisc a fost ales papă în 2013, într-o lume ce abia ieșea din criza financiară globală. Dar anii care au urmat au adus noi valuri de instabilitate: diplomația internațională nu a reușit să oprească războaiele din Ucraina și Gaza, pandemia a zguduit planeta, inegalitatea economică a crescut, iar populismul de dreapta a erupt în democrațiile occidentale.
Nu e clar cine îi va urma lui Francisc, însă un eventual succesor ultraconservator ar putea anula unele dintre progresele făcute și ar duce la o apropiere mai mare de liderii conservatori ca Trump sau Vance. În același timp, ar readuce în actualitate întrebarea: ce se pierde odată cu moartea acestui papă?
„El a fost o voce – o voce morală, în sensul că s-a ridicat în apărarea păcii, justiției și demnității umane”, a spus sora Brigitte Thalhammer, o călugăriță austriacă aflată luni după-amiază lângă o fântână din Piața Sfântul Petru. „Și mă întreb: cine va mai fi acea voce?”
