Roger Waters și David Gilmour au poziții foarte diferite față de războiul Rusiei, scrie Politico
Membrii Pink Floyd nu aveau nevoie de un alt motiv pentru a se urî unii pe alții – dar invazia Rusiei în Ucraina le-a dat oricum unul.
David Gilmour și Roger Waters sunt în conflict de patru decenii, cu mult mai mult decât au petrecut în aceeași trupă, iar lucrurile nu se îmbunătățesc.
La începutul acestei luni, Waters a acordat un interviu exploziv pentru CNN, în care l-a descris pe președintele american Joe Biden drept un „criminal de război” care „alimentează focul în Ucraina” și a criticat NATO pentru că „a împins până la granița cu Rusia”. Ah, și pentru bună măsură, el a spus că „Taiwanul face parte din China”.
De partea Rusiei pentru un moment, Waters a fost inconsecvent la acest subiect în ultimele luni. Cu o săptămână înainte ca Rusia să invadeze Ucraina în februarie, el a spus unui intervievator de la Kremlin RT că a vorbi despre o invazie a fost „o prostie… oricine cu un IQ peste temperatura camerei știe că [o invazie] este o prostie”. La începutul lunii martie, el scria pe Facebook că era „dezgustat” de invazia lui Vladimir Putin, pe care a numit-o „greșeală criminală” și „acțiunea unui gangster”. În aceeași postare pe rețelele de socializare, el a spus că guvernele occidentale „alimentează focul... aruncând arme în Ucraina”. Câteva săptămâni mai târziu, Waters a folosit un podcast – în care apare și muzicianul Brian Eno și fostul ministru grec de cabinet Yanis Varoufakis – pentru a condamna „propaganda pentru demonizarea Rusiei”.
Waters, în vârstă de 78 de ani, membru fondator al Pink Floyd, dar care a părăsit trupa în 1985, nu a întâlnit încă o problemă politică despre care sa nu aibă o părere. El a etichetat Israelul drept „stat de apartheid”; a lovit votanții pentru Brexit („Am crezut că suntem mai buni decât atât. M-am înșelat”); a vorbit despre Donald Trump („Canalele sunt pline de oameni lacomi și puternici”); și a criticat „clasa conducătoare” pentru că l-a închis pe fondatorul WikiLeaks, Julian Assange.
Fostul coleg de trupă al lui Waters, Gilmour, care s-a alăturat Pink Floyd în 1967, cu puțin timp înainte de plecarea membrului fondator Syd Barrett, are o perspectivă foarte diferită asupra invaziei ruse, iar în aprilie a lansat Hey Hey, Rise Up!, un nou single sub Pink. Banner Floyd care îl prezintă pe Andriy Khlyvnyuk, solistul trupei rock ucrainene BoomBox, încasările fiind destinate eforturilor de ajutor umanitar. Gilmour a declarat pentru Rolling Stone că a fost alertat de nora sa ucraineană cu privire la un clip de pe rețelele de socializare în care cânta Khlyvnyuk.
Gilmour a spus pentru The Guardian că „aspectele practice ale unei familii ucrainene extinse fac parte din asta. Nepoții mei sunt pe jumătate ucraineni, nora mea Janina este ucraineană — bunica ei a fost la Harkov până acum trei săptămâni. Este foarte bătrână, cu dizabilități, într-un scaun cu rotile și are un îngrijitor, iar Janina și familia ei au reușit să o ducă prin Ucraina până la granița cu Polonia și acum au reușit să o ducă în Suedia.”
Cântecul a fost o mare afacere pentru fanii trupei, deoarece trecuseră 28 de ani de la ultimul material nou de la Pink Floyd, The Division Bell din 1994 (albumul The Endless River din 2014 a fost o afacere în mare parte instrumentală creată din filmele The Division Bell) și a venit după ce Gilmour a promis că „acesta este sfârșitul” pentru o trupă care a vândut aproximativ 250 de milioane de albume.
Parerea lui Gilmour despre Waters (în interviul cu The Guardian, după comentariile fostului său coleg de trupă din februarie/martie) a fost simplă: „Să spunem că am fost dezamăgit și să mergem mai departe”.
Partea întunecată a trupei
Tensiunile din cadrul Pink Floyd nu sunt nimic nou.
După ce Barrett, din ce în ce mai inconsecvent și dependent de droguri – compozitorul principal și solistul în primii ani – a părăsit Pink Floyd (numit după bluesmenii americani Pink Anderson și Floyd Council), Waters a început să modeleze viziunea creativă a trupei pe măsură ce a atins apogeul său comercial pe albume precum The Dark Side Of The Moon din 1973 și The Wall din 1979.
Până în The Final Cut din 1983, Waters se săturase – mai târziu a spus că mediul de lucru la acea vreme era „toxic” – și credea că fără el, Pink Floyd nu ar mai fi. Dar ceilalți au vrut să continue, făcându-l pe Waters să-l dea în judecată pe Gilmour și pe bateristul Nick Mason, în încercarea de a-i împiedica să folosească numele Pink Floyd.
Doi ani mai târziu, cele două părți s-au împacat în afara tribunalului, iar Pink Floyd, cu Gilmour la cârmă, a continuat. În 2013, Waters a declarat pentru BBC despre proces: „Am greșit! Bineînțeles că am fost. Cui îi pasă?"
Vrăjmășia dintre Gilmour și Waters s-a domolit suficient pentru o singură reuniune pentru evenimentul caritabil Live 8 în 2005, deși au existat încă ciocniri, Gilmour refuzând să joace Another Brick In The Wall al lui Waters, declarând că mesajul său anti-educație este nepotrivit la un concert de conștientizare a sărăciei în Africa și adăugând „oricum, nu-mi place prea mult”.
Au terminat concertul Live 8 cu o plecăciune oarecum incomodă, probabil că nu vor mai fi văzuți niciodată împreună.
