Ani în șir mi s-a părut că o văd, că mă întâlnesc cu ea unde nu cutezam să ajung cu mintea. Un gând neastâmpărat mă îmboldea să-i fac portretul ușuraticii, s-o clădesc din cuvinte și s-o zidesc definitiv în hârtie. Dar am ezitat, dacă aveam vedenii? Păi nu m-ar fi luat la ochi acerbii psihiatri și milițienii mediatici? Așa că mă împresuraseră grijile, angoasele.
Chiar oi fi atât de zdruncinat la tărtăcuță ? mă întrebam străbătut de îndoieli. Abia recent autoritățile de la București i-au confirmat prezența, prin urmare nu era o nălucire de-a mea. Ce eliberare, ce satisfacție să ți se adeverească o născocire ! Și nu oricum, ci din gura înalților oficiali, gomoși ca niște episcopi vaticanezi.
În câteva zile am aflat aproape totul despre zăluda care hoinărește nestingherită printre noi și ne caricaturizează perisabila existență. Cică traseista ar veni tocmai din America de Sud, însă sturlubatica n-a apucat să fie cântată de planetarii scriitori ai realismului magic din stirpea lui Vargas Llosa și García Márquez. Ca să poposească în ținuturile moldo-valahe s-a folosit nu de pașaport sau de călăuze, ci de o candidă clandestinitate în calele umbroase ale vapoarelor transoceanice.
A sosit impupându-se inocent și s-a înmulțit în întunericul postdecembrist, pe meleagul devenit un fel de „cuibar de boli” neînțărcuit. Mai întâi a fost frisonul libertății, iar febra a cuprins un întreg popor, de parcă l-ar fi lovit cu leuca în moalele scăfârliei.
Edemul democrației s-a îngroșat cu desfrânată rapiditate și marele sanatoriu național s-a divizat în zeci de pavilioane, pe afinități ideologico-umorale. Când crizele pacienților dădeau semne de îngrijorare, se organizau jocurile caraghioase denumite pompos alegeri libere, ca înlocuitoare ale Xanax-ului, și ospiciul își regăsea liniștea interelectorală.
Simptomul dromomaniei a apărut oleacă mai târziu și, de atunci, milioane de români și-au pus lumea în cap, sătui să se tot amăgească inutil cu leacurile băbești de acasă. Dar habar n-aveau, sărmanii, că dorul de baștină îi va roade pe dinăuntru ca un sindrom de care nu-i chip să scapi...
Cancerul corporatist s-a ivit inevitabil și implacabil, după ce a șubrezit deja sănătatea unei planete disperată să asigure pilulele zilnice la vreo 7,5 miliarde de betegi, porecliți în batjocură consumatori.
Peste toate, mai periculoasă mi se pare sporirea schizoizilor (uneori contra cost!), a închipuiților cu excese de violență teribilă și tribală, toți visându-se salvatori de patrie și justițiari inchizitoriali.
Umblatul cu pâra pe la străini este o altă maladie românească veche, de care nu suntem în stare să ne vindecăm în veci.
Și acum, bomboana pe colivă, ne-am trezit în bătătură cu ea, cu tuta absolută(1) , un fel de pestă porcină africană la nivel vegetal. (Că, prins în vârtejul zugrăvirii neaoșului tablou medical, am uitat să pomenesc de aviară, de pestă, de boala vacii nebune și a limbii late, de puzderia de bacili cu origini nelămurite.)
Ospitalieri din cale afară, n-am refuzat nimic, însă ne mândrim suspect și de prisos că „România nu a dat boli nimănui de-a lungul istoriei, din nefericire a primit.” (2)
Ei bine, tuta absolută s-a răspăndit cu iuțeala molimei și o găsim ba la președinție, ba la guvern, ba la parlament, în instituții centrale și locale, în spitale și universități, în școli și licee, în studiourile și în redacțiile de presă, în cluburi, în sălile de judecată, pe stradă, pe stadioane, oriunde și oricând, e alter ego-ul nostru de neam. Otova, demnitari sau neînsemnați, puțini sunt cei pe care minuscula molie nu i-a mușcat patogen. Vietatea cu pricina nu răspunde la tratamentele convenționale și de aceea proliferarea tutei, adaptată de minune la mediul românesc.
Mă uit în oglindă. Ptiu, drace, nu mai sunt eu, nu, îmi rânjește tuta! Îmi vine să sfărâm sticla înșelătoare, dar îmi reprim pornirea, zorit de perplexitate. Față în față stau acum cu șeful statului, cu primul dintre miniștri, cu politicienii, cu slujbașii administrației laice și bisericești, cu prostul satului, cu toți compatrioții mei, dar cine nu mi s-a perindat prin dreptul ochilor înfierbântați !
Ce, mai știu cine sunt cu adevărat în haosul abil controlat din jur?! De parcă ei ar ști... Mi se năzare, cumva? Oare tuta absolută s-a proclamat regina țării mele ? Vertijul se prelungește, în spatele urii animalice din gâtlejul haștagiștilor și al mirării tâmpe a norodului nu zăresc altceva decât figura tutelară a tutei absolute, boala ursită să nimicească o nație slăbită și învrăjbită iremediabil.
Nuu ! țip cât mă țin bojocii și sparg oglinda aducătoare de coșmaruri... La naiba cu tuta!
Marian Nazat (www.mariannazat.ro)
[1] „Tuta absolută” sau „Molia minieră a tomatelor” este un dăunător care provine din America de Sud, în Europa fiind semnalat pentru prima oară în Spania, în anul 2006, iar la noi în țară, trei ani mai târziu.
[2] Petre Daea, ministrul Agriculturii
