„Soarele ardea ca un balaur înainte de moarte” (1) ... Piața începuse să fiarbă și seara nu prevestea nimic bun. De peste mări și țări sosiseră, dacă e să-i luăm în serios pe zvânturaticii de zvonuri și iznoave, pribegi cu ghiotura, oripilați de rânduielile de acasă. Un pezevenchi pripășit pe meleagurile șvezilor mâgzălise o ditamai măscăria pe o tablă de mașină cu patru roți și vătafii Curții din Deal se și urniră, uniți în sudalmă. Le pica la țanc o zaveră, îi ungea la lingurică ideea unei vălmășeli stradale. Câțiva descreierați, umflați în mușchi și stârciți la cerebel, se pozară ca la răzbel, urlând în gura mare că vor sânge, potasă și moarte pe caldarâmul Capitalei.
„Ce oraș păcătos !” țipau ei, zădărându-i pe ceilalți. „Ne-am săturat de sfănțuială, vrem o țară ca afară! Fără penali!” sfârâia drăcovenia aia de Facebook. Cu fața pomădată cu rumeneli, pristavul anunța apocalipsa, iar Domnitorul tăcea molcuț, după cum îi era feleșagul.
„Osândit să se plictisească” (2) în voievodatul său transilvan, omul acesta, care stăpânea damuri de case dobândite deloc oblu, se hotărâse deunăzi să-și înalțe cinul. (De altfel, unii se și porniseră să scociorască prin arhive, să găsească o cale spre pâra penală și să-l înlăture.) Și voia i se implinise mintenaș, ajutat vârtos de căpeteniile caraulelor dinlăuntru și dinafară.
Țeremonia de înscăunare se desfășurase cu pohfală și cu gogleze care mai de care, de-ți vărsai fierea la auzul lor. Megieșii de altădată ai abia întronatului cleveteau prin dos că Domnitorul e un zgripțor, dar norodul nu se încredea în ei. Urmară zile de tristețe, căci doamna lui nu-l însoți la palat și atunci, în nopțile de alean, îi trimitea răvașe în care o ruga să vină la el, să-i fie mai vesel și să-i gătească borșul de perișoare. Anii trecură pe nesimțite, vreo patru, și cârtitorii se înmulțiră, bașca insultele. Citea cu sârg prin hrisoavele sau prin rapoartele iscălite de zapciii credincioși ca niște câini și hicleni ca diavolul și se învolbura.
Un zavistnic îi scria, de pildă, că e un prost statuar, monumental, altul, tot cronicar vestit, că e mălai-mare și câte și mai câte. Mintea i se întunecă și simți că stoluri de corbi se năpustiră să-i sfârtece inima. Se cinchi de durere și dădu sfoară în rețea să se pregătească de-o zurbă. Tocmiră mai mulți gogi și fetișcane solomoniți de minciunile gogonate răspândite de zvoniști cu simbrie.
Ca să-i anine pe jandarmi, găsiră niscaiva huligani, gata oricând să se ia la trântă cu fitecine. Într-o vineri, gloata cu smartphone s-a bulucit zupăind în dreptul clădirii cu logofeți și le-a cerut socoteală. Între ei, un diac, uns ca ayatollah al fundamentaliștilor anticomuniști și primul între lingăii botforilor domnești, a slăvit mieros suduitura, înmuindu-și buzele în borcanul cu scârnă.
S-a iscat o zurbavă de nu s-a pomenit, deși cu doi ani în urmă trebuise să moară 67 de tineri ca fălosul Hospodar să-și aibă „divanul lui”. Buchisise din terfeloagele vremilor ațipite că „învinge acela care atacă”, că „primejdia sporește puterile” (3) și că „flămândul nu așteaptă” (4) , așa că nu-i era ușor să-i ațâțe pe unii împotriva altora, mai ales că norodul nu-și ascundea nătângia. Degeaba zbierau boierii speriați și îndemnau la concordie, gloata năvârlioasă tăbărâse asupra oștenilor cu bâte și cu pietre, ca la Ruginoasa, în sălbaticul obicei al sărbătorilor de iarnă. Nu-i asculta nimeni, întrucât li se dusese buhul că sunt hrăpăreți și lacomi ca lupii...
Domnitorul scoborât din cetatea Cibinului își bucură sufletul privind la hărmălaia din piață, acolo unde delatorul turmentat, mereu de-a dreapta lui, se sfădea cu patrulele și ticluia o nouă jalbă către procurori, cu o altă înaltă trădare... În curând, pohta ce-o pohtea stăpânul său se va împlini și toți i se vor ploconi la picioare lui, delatorului turmentat, ca prim arlechin domnesc.
„Batâr că deocamdată le pun ficații pe jărăgai nătărăilor și incompetenților care m-au obligat să plătesc la vistierie o poală de arginți și care mi-au tăiat din paralele cuvenite cheltuielilor de protocol”, mormăi scrâșnind din dinți suveranul ținutului gâlcevii și neisprăvirii. Mai pălăvrăgi nițel despre gazele scăpate înspre zurbagiii salvatori de neam, chipurile, și se piti în iatac să-și deguste pe îndelete siesta și vacanța. Țara ? Ducă-se pe pustii, pe el îl interesa să cârmuiască absolut și fără rohătci.
„Soarele se înălțase, împâclit de un nor” gros, amenințător...(5)
[1] Alexei Tolstoi, Petru I
[2] Ibidem
[3] Ibidem
[4] Ibidem
[5] Ibidem
Marian Nazat (www.mariannazat.ro)
P.S. Textul este un omagiu adus limbii române, splendidei limbi române, aniversată pe 31 august, în ultima zi a unei veri nevropate. Din păcate, personajul poveștii nu-i altcineva decât președintele României, rostitorul în gura căruia fiecare cuvânt, fiecare propoziție sau frază din graiul geto-dacic sună mai fals, mai artificial ca oriunde. O înșiruire de vorbe citite sau memorate mecanic, papagalicește, aidoma tocilarului clasei... Ascultați-i intonația școlărească, de serbare pionierească, priviți-i mimica și vă veți convinge...Orice ar spune sibianul, nimic nu trece dincolo de microfon, de micul ecran, un om de gheață într-un solemn pustiu antarctic... Mi se năzărise să zic de rumeguș, dar rumegușul are căldură.
