În copilărie, la Islaz, mă fascinau numele oamenilor de acolo. Nu mai mult decât poreclele, desigur, însă onomastica unora constituia un prilej de continuă mirare pentru mine. De exemplu, pe învățătorul satului îl chema Leonide, stătea la câteva case de bunicii mei. Leonide, Leonide... îmi repetam în gând și mă întrebam ce o însemna. Leonid Brejnev, opresorul nesătul și sângeros ? Pușchea pe limbă, el și Alexei Kosîghin domneau la Kremlin, sperietoarea primei mele jumătăți de viețuire ! Târziu, am aflat că Leonidas fusese un rege spartan, omorât la Termopile, în bătălia cu perșii, care se folosiseră de trădătorul Efialte. Încă o dată se adeverea că trădarea este cea mai veche îndeletnicire a omului...
În aceeași mahala trăia șiTelimac, bărbatul unei surori de-a bunicii mele. Iarăși prilej de uluială. Cum să te strige așa ? exclamam mereu nelămurit. De unde să știu că Telemac se născuse din dragostea lui Ulise cu Penelopa, însă cum ajunsese el la Islaz, zău că n-aveam habar !
Dar vârtejul ăsta de nume nu se oprea la atât, nici pomeneală ! Vecina de peste gard al lui Telimac era... Pelenopia ! Deh, funcționarul de la starea civilă a sfatului popular nu nimerise exact rânduiala literelor și a ieșit ce a ieșit. Penelopa, Pelenopia... ce mare scofală, tot una ! Numai că toți o strigau Pilinopia, iar ea nu se sinchisea neam de pocirea numelui.
În apropiere locuia, ghiciți cine ? N-o să reușiți să dezlegați șarada nici în ruptul capului, nu vă căzniți în van ! Pelaghia. Da, da, chiar Pelaghia. N-o cunoașteți ? Eu m-am dumirit târziu, foarte târziu. Povestesc cărțile că Pelaghia s-a născut în Tars, într-o familie de păgâni. A ales să se creștineze, cu toate riscurile la care se expunea. Fiind foarte frumoasă, fiul lui Dioclețian (284-309) s-a îndrăgostit de ea cu năbădăi. Când a aflat că tânăra ce îi furase inima împărtășește altă credință, sărmanul s-a sinucis. Dioclețian, fermecat și el de frumusețea vestalei, o iartă și o cere de nevastă, cu condiția să se lepede de Hristos. Pelaghia refuză și împăratul poruncește să fie arsă de vie, închisă într-un vițel de metal. Proscrisa își face semnul crucii, rostește o rugăciune și pășește în foc, topindu-se precum ceara. Din ea s-au păstrat vecinic doar numele și legenda.
Leonidas-Leonide, Telemac-Telimac, Penelopa-Pelenopia, Pelaghia... Este cineva care să mă deslușească azi cum s-au pricopsit islăzenii cu onomastica asta străină ?
*
Sever Voinescu deapănă o poveste minunată despre bătrânețe, aducându-ni-l în prim-plan pe Richard Stern, „cel mai celebru necunoscut al Americii.” Ei bine, profesorul de literatură de la University of Chicago, căruia îi plăcea să mărturisească adesea, cu umoru-i neîntrecut, că „am fost un fost înainte de a fi ceva”, urcase în etate și se simțea epuizat. Într-un astfel de moment, îi scrie bunului său prieten Saul Bellow și i se plânge că a obosit și că îi vine „să arunce prosopul”. Scriitorul nu rămâne dator, ca orice spirit de geniu, și tâlcuiește o epistolă cu o pildă pe măsură: „Eu nu aş arunca încă prosopul. O mică glumă, ca să fiu mai clar. Un bătrân trăia singur într-o pădure şi, pentru că se apropia iarna, îşi făcea provizia de lemne pentru foc. Într-o zi, el îşi dă seama că nu mai poate să ridice lemnele pe umăr să le care acasă. Deznădăjduit, ridică ochii spre cer şi imploră divinitatea: «O, Doamne, trimite-mi moartea, nu mai suport !» În secunda următoare, moartea apare și-i zice omului nostru: «Aţi trimis după mine, domnule?», iar bătrânul îi răspunde: «Da, dă-mi o mână de ajutor şi ridică-mi lemnele astea pe umăr, că mai departe mă descurc singur. Hai, repede, nu te mai holba la mine, sunt grăbit !» Aşa că nu arunca prosopul, căci s-ar putea să ai nevoie de el într-una din zile ca să-ţi ştergi fruntea inspirată.” (1)
Câți dintre noi nu s-au lăsat copleșiți de vitregiile vieții și au chemat-o pe boccia cu coasa ? Noroc că Preahulita nu-i bagă în seamă chiar pe toți solicitanții, altminteri s-ar umple lumea de morminte... Povestea e plină de învățăminte, o citesc și o recitesc cu încântare... cu un ochi la prosopul din cui.
*
Și tot despre bătrânețe. Într-un interviu (2) răscolitor realizat în 1996, Simone Boué, fosta parteneră de viață a lui Emil Cioran, spunea că filosoful „avea ideea fixă că mai bine să fii necunoscut, decât celebru. Dispreţuia gloria. Nu accepta să apară la televizor şi pentru că nu voia să fie recunoscut pe stradă. Dacă era întrebat: «Sunteţi Cioran?», răspundea: «Nu!». Mă tulbură să-mi amintesc, dar mai târziu, când era foarte bolnav şi avea deja pierderi de memorie, cineva l-a oprit pe stradă şi l-a întrebat dacă e Cioran. El a răspuns: «Am fost !»”...
[1] Evenimentul zilei
[1] Interviul a fost acordat profesorului universitar Norbert Dodille, atunci director al Institutului Francez de la Bucureşti.
Marian Nazat (www.mariannazat.ro)
