Este ora 11. La capătul tramvaiului 41, stația Ghencea, oamenii stau pleoștiți, ca găinile, pe peron. Picurii de sudoare li se strâng de pe tâmple și obraji în barbă, siroindu-le fața. Unii îi șterg cu batistele, unii cu dosul palmei, iar alții doar scutură ades din cap, împrăștiindu-i pe asfalt. Dar nici nu ating bine solul, că se și evaporă.
Termometrul deja arată 33 de grade la soare. La prânz va sări de 36, cu siguranță. Nu mișcă nici o frunză, iar călătorii sunt fripți de sete ca-n pozia lui Labiș cu moartea căprioarei. Din trei, doi au câte o sticlă de apă sau suc în mână. Greoi, tramvaiul se urnește spre stația înecată în pâcla căldurii, ca trenul din cântecele pușcăriașilor gen trece trenul printre munți, încărcat cu deținuți, măi! Adevărul e, că cei care urcă sunt la rândul lor condamnați. La caniculă.
Jumătate din tramvai se umple încă din prima stație. Cei mai mulți se agață aproape prăbușindu-se de bare. Frig și ele. La următoarea stație mai urcă un sfert, iar la a treia deja nu mai contează. Tramvaiul e plin și aer condiționat, ioc! Toate ferestrele sunt deschise, făcându-se doar un pic de ventilație în timpul mersului.
Pentru cardiaci, fiecare oprire în stație e un coșmar. Atunci firavul curent de aer încremenește, sudoarea curge șiroaie, iar inima începe să bată cu repeziciune. Simți cum te sfârșești și cum cazi din picioare. Ventilația cu evantaie e vax, chiar dacă mai sunt unii care se amăgesc cu asta. Mai sunt câteva stații până la capăt. Chinul transportului va fi înlocuit cu chinul deplasării bipede.
Vatmanul e și el lac de apă: RATB-ul, ca firmă, nici de el n-are milă. Omul are un prosop pe genunchi și o batistă înnodată în patru colțuri pe cap. ”Aveți aer condiționat în cabină?” “Ei, avem pă dracu, dacă aveam, mai eram eu fleașcă?” RATB, RATB, tu ne încingi zilele și ne oprești inimile, măi!
