Volumul Prizionier în "câmpul tactic
Ca recomandare de lectură, Marian Nazat a dat publicității o Mărturisire în care afirmă că "deunăzi, un lefegiu cu oareşce rang al Serviciilor Secrete de la noi s‐a trezit vorbind despre existenţa câmpului tactic în justiţie. Din discursul personajului ieşit din dumbrava înţesată de balauri, anaconde şi zmei fioroşi şi discreţionar abuzivi am aflat că ţara e un fel de ogor numai bun să fie însămânţat cu microfoane şi delatori. Am mai înţeles că statul paralel e, de fapt, un stat vertical, aidoma unei coloane a infinitului, infinitul însemnând un protocol semnat de inşii mesianici ai naţiei de ierunci. Ei bine, cârdăşia dintre magistraţi şi ofiţeri de informaţii a transformat România într‐o grădină serafică a siguranţei naţionale, condusă de carteluri dubioase şi oculte. Deviza noului nod de putere? Cetăţeanul şi mandatul de ascultare (ori de monitorizare), ca în orice democraţie balcanică originală...
Aşa am devenit, cu mic, cu mare, un ţarc de prizonieri la cheremul echipelor mixte. Cei care am rămas, desigur, fiindcă vreo câteva milioane au ales pribegia, conştienţi că trăiesc într‐o ţară care le surpă destinul. Prins şi eu în mijlocul spaţiului concentraţionar controlat la sânge de corporaţia răului, am făcut din roba de avocat o tablă de scris. Pe faţa ei lucioasă am scrijelit ce am văzut şi am simţit în anii din urmă, aşijderea vieţaşilor, un roman aproape carceral. Și m‐am învolburat asemenea lui Mircea Eliade: „Nu înţeleg de ce ar fi roman o carte în care se descrie o boală, o meserie oarecare sau o cocotă şi n‐ar fi tot atât de roman o carte în care s‐ar descrie lupta unui om viu cu propriile sale gânduri sau viaţa unui om între cărţi şi vise. (...) Orice e viu se poate transforma în epic. Orice a fost trăit sau ar putea fi trăit“. Strigătul meu trebuia să ajungă nu dincolo de gardurile cu sârmă ghimpată, de unde se întinde lumea birjărită şi umilită de oficialii îngrijoraţi la comandă şi în gaşcă de soarta mioriticilor cobai, ci în interiorul lagărului. Prizonier de bunăvoie al unui sistem penitenciar cu învoire de la preşedinte, şi el un fel de caporal cu izmeneli occidentale, adesea de‐o stupizenie monumentală. De la Sighet la Zimnicea şi de la Nădlac la Chilia – graniţele noastre de prisos –, se răscrăcărează un moloh terifiant, susţinut de ambasadele siniştrilor jandarmi mondiali, corecţi politic, chipurile. Un moloh scopit totuşi de conştiinţă naţională şi de fior patriotic, de simţire românească. Sub acest semn aducător de nenoroc a tremurat cuvântul meu, reverberat prin staţiile de amplificare ale gardienilor tocmiţi să ne supravegheze libertatea părelnică. Urletelor mele de disperare le‐a răspuns doar ecoul, arar câte o voce sau un gest de solidaritate. Frica s‐a înstăpânit peste neamul risipitor şi neterminat de‐a pururi, motiv să vă anunţ dinainte că lecturarea cărţii abia isprăvite vă poate afecta emoţional! Aveţi grijă, aşadar, şi nu uitaţi că sunteţi încă în câmpul tactic ! Citiţi‐o şi daţi‐o mai departe !"
PRIZONIER ÎN „CÂMPUL TACTIC“ (sau în loc de final): "Las mărturie cartea aceasta generaţiilor viitoare, poate le-o servi la ceva, deşi mă îndoiesc. Celor care mă vor lăuda şi celor care mă vor înjura, deopotrivă. În definitiv, William S. Culbertson, ministru plenipotenţiar al Statelor Unite în ţara noastră în perioada 1925-1928, are dreptate: „Omul trebuie să ţină pe lângă el cât mai mulţi prieteni, dar când e nevoie să ofenseze, trebuie să îşi facă duşmani adevăraţi. Mai bine să ai un duşman recunoscut decât o mulţime de cunoştinţe călduţe.“ (1)
Aşa că la naiba cu stânjenitoarele „cunoştinţe călduţe“, în „câmpul tactic“ ai doar vrăjmaşi ! Iar de nu mă credeţi, uitaţi-vă cu atenție în oglindă ! Chiar, cine este individul din spatele dumneavoastră care zâmbeşte sardonic ? Nu cumva este Necuratul, stăpânul „dumbrăvii minunate“ a Serviciilor Secrete? Dacă vă îndoiţi, aşa să vă ajute Scaraoţchi, jupânul discreţionar al părelnicului „stat de drept“ ! Dacă nu, Dumnezeu să vă înmulţească gândul bun şi omenos !", afirmă autorul.
(1) W. Culbertson şi A.M. Owsley, Pagini de jurnal (doi diplomaţi americani în Bucureştiul interbelic)
