În volumul său de memorii[1], Alfred H. Moses, fostul ambasador al Statelor Unite ale Americii la București în perioada 1994-1997, saltă voalul diplomatic de pe multe întâmplări care au marcat istoria recentă a României și creionează cu iscusință portretele unor politicieni dâmbovițeni. Nu lipsite de tâlc sunt și impresiile despre năravurile și moravurile locului, ceea ce face din cartea sa o lectură captivantă.
*
„Pe partea românească, gelozia meschină, competiția internă și obținerea puterii prin tot felul de trucuri au continuat să complice eforturile de accelerare a reformei economice. (...) Lupta pentru superioritate era un sport național în România”, remarcă musafirul sosit de dincolo de Ocean și n-ai cum să îl contrazici. De unde să știe el că lupta aceasta se poartă de mii de ani cu un singur scop: câștigarea încrederii ocupantului. Azi, american...
*
Cică „PNȚCD-ul primea bani grei de la Uniunea Creștin Democrată din Germania. Când am ridicat obiecții privind finanțarea PNȚCD-ului de către IRI, s-a dezlănțuit iadul”. Iar „Rațiu se considera moștenitorul de drept al fostului Partid Naţional Țărănesc al lui Iuliu Maniu, dar datorită faptului că a fugit la Londra în perioada comunistă, acesta și-a pierdut șansa de a fi succesorul lui Maniu și a ajuns ca-n cele din urmă să publice un ziar expat, Cotidianul, tipărit la tiparnițele plătite de către USAID”. O altă confesiune ilustrativă: „Spineanu era vicepreședintele unuia dintre fondurile proprietăţii private. Când a sosit în biroul meu împreună cu soția lui, pe 21 octombrie, tocmai se întorsese dintr-o călătorie de două săptămâni la Washington, unde susținea că ajunsese la o învoială cu «un grup de bănci americane» pentru a extinde 4 miliarde de dolari la 5 miliarde în credite pentru «noul» guvern. Era absurd, chiar și pentru standardele românești. Mi-a spus, cu titlu confidențial, că PNȚCD-ul avea să-l ia în considerare pentru funcţia de prim-ministru, dar că prefera portofoliul reformei economice, fără însă să arate orice fel de pricepere în legătură cu ce presupunea această funcţie. Pentru a-și dovedi legitimitatea, la mijlocul întâlnirii, el și soția lui au scos la iveală o coală lungă de documente scrise la computer și au început să explice că hârtiile conţineau planul său economic pentru noul guvern. Erau aceleași bălării ca și «planul economic» pe care mi l-a descris oral la început, când a intrat în biroul meu. În timp ce vorbea, m-am gândit: «Unde sunt cele douăsprezece mii de oameni despre care Constantinescu a spus că sunt instruiți pentru a prelua guvernarea?» După ce l-am ascultat pe Spineanu, am realizat cât de nepregătiți sunt creștin-democraţii să preia frâiele guvernării.”. Să fie oare detaliile respective cauzele dispariției partidului istoric de pe scena politică neaoșă ?
*
Cum ne vedeau străinii în anii '90? Păi, „Germania era cea mai puțin prietenoasă. Acest lucru s-a schimbat după ce Emil Constantinescu a devenit președinte în decembrie 1996. Constantinescu, un creștin-democrat, avea legături strânse cu Partidul Creștin-Democrat din Germania, condus de cancelarul german, Helmut Kohl, lucru valabil și pentru mentorul lui Constantinescu, Corneliu Coposu. Norvegienii, olandezii, belgienii și danezii erau în general neprietenoși, o rămășiță datând de pe vremea epocii Ceaușescu, reflectând totodată un stigmat comunist care fusese moștenit și de președintele Iliescu. Britanicii erau «britanici» adecvaţi, însă nu și progresiști. Francezii erau paternali și tratau cu un aer de superioritate România, fără a-i oferi vreun sprijin real. Italia, Grecia, Spania, Portugalia și Turcia erau oportuniste, căutând oportunități economice în România, dar altfel nu se implicau. Statele Unite, Canada, ambasadorul britanic, Andrew Bache, și ambasadorul german, Anton Rossbach, considerau că România este prea mare și posibil prea importantă pentru a renunța la ea”. Din nefericire, lucrurile nu par să se fi schimbat între timp...
*
Ca și acum, și în zorii capitalismului postdecembrist „România avea nevoie de FMI. Să continue singură, așa cum ameninţa președintele Iliescu, ar fi însemnat reiterarea deciziei dezastruoase a lui Ceaușescu de a elimina datoria externă a României.”[2] Vasăzică, nu ești dator marii finanțe internaționale, nu ai liniște înlăuntrul fruntariilor, restul e gargară... Sau execuție judiciar-penală, ca la Târgoviște, în decembrie 1989...
*
La un moment dat, americanul mărturisește că „am pus România în primul rând alături de Polonia în ceea ce privește pregătirea militară și m-am pronunțat optimist cu privire la cooperarea dintre NATO și Rusia și la viabilitatea unei Ucraine independente, democratice. Mesajul meu nu a fost unul personal, ci a exprimat politica oficială a Statelor Unite”. Așadar, încă din vremea aceea se lucra la democratizarea Ucrainei, nimic nu-i întâmplător...
*
Citesc și mă amuz trist: „În dimineața următoare am fost la hotelul unde erau cazaţi membrii CODEL pentru a-mi lua la revedere. Toţi erau într-o formă bună, pregătiţi să viziteze mănăstirile și bisericile pictate din Bucovina, însoțiți de ministrul apărării Tinca și de soția acestuia. Înainte de plecare, congresmenul Spence a fost încercuit de jurnaliști pentru a da o declaraţie. Nefiind foarte sigur unde se afla, a vorbit înţelept despre cât de impresionat era de dezvoltarea «din țara dumneavoastră»”. Altundeva, o relatare asemănătoare: „Prânzurile oficiale din România sunt niște sărbători bahice. (...) Cel mai memorabil lucru legat de prânz a fost durata acestuia. La patru după-amiază, cu toate că sfârșitul zaiafetului nu se întrevedea prea curând, am adunat echipa ambasadei noastre și ne-am îndreptat spre ieșire - însă nu înainte ca formaţia locală să cânte Hava Nagila și de a dansa hora cu prefectul, primarul, viceprimarul și cu conducerea Oltchim S.A. Pentru a nu se lăsa mai prejos, când deja eram aproape ieșiți pe ușă, directorul uzinei Dacia mi-a promis nemurirea, ceea ce în română înseamnă că cineva cu autoritate se oferă să numească o stradă din București după numele tău. Am fost adesea «imortalizat» în felul acesta, însă nicio stradă nu a fost numită după mine”. Ploconirea la picioarele oricărui trepăduș de afară... Cam așa stau lucrurile cu toți înalții oficiali ai guvernelor occidentale care ne vizitează și cărora le pupăm tălpile, mama lui de beteșug lombar transmis din generație în generație !
*
Scurt și concis: „Israelului nu-i păsa de comunitatea evreiască din România. Pentru Israel era rușinos faptul că mai erau evrei care locuiau în România și nu în Israel; dacă politica retrocedărilor ar fi creat o reacție ostilă în cadrul comunității evreiești din România, așa să fie, considera Israelul. În cazul acesta, evreii din România ar pleca în Israel - unde le și era locul, după cum credeau israelienii. (...) Lozinca sa era «Confruntarea trebuie evitată pentru a nu atrage o atenție nedorită asupra comunității evreiești». Până la urmă, s-a dovedit că dr. Cajal avea dreptate. Federația Comunităților Evreiești din România a beneficiat de despăgubiri care i-au permis să renoveze sinagogile și alte clădiri ale comunităţii”. Dacă un evreu cu ditamai anvergura, și avocat pe deasupra, ne spune asta, n-avem motive să nu-l luăm în seamă...
*
„Românilor le place să se perceapă ca fiind victime, niciodată ca fiind făptași”, ne caracterizează în pripă diaristul. Deși știe că istoria noastră este una a „invaziilor și a dominației străine”!?
*
„Primarii marilor orașe sunt o specie aparte: politicieni, desăvârșiți, experţi ai jocurilor de putere, care aderă la zicala purtătorului de cuvânt al Camerei Reprezentaţilor, Tip O'Neill, conform căreia «toată politica este locală»”, ne lămurește autorul. Observația mă pune nițel în încurcătură, fiindcă Nicușor Dan și Samuel Fritz, de pildă, nu mi se par în niciun fel „politicieni desăvârșiți”...
[1] Alfred H. Moses, Jurnal de București. Drumul României de la întuneric la lumină
[2] Atunci, la momentul dezrobirii financiare, la Plenara Comitetului Central, tovarășul Nicolae Ceaușescu a rostit celebrul discurs în care ne anunța cu mândrie că „zilele de 12-14 aprilie marchează, se poate spune, o deplină independență economică și politică a României! Pentru prima dată în istoria sa îndelungată, România nu mai are nicio datorie externă, nu mai plătește tribut nimănui și este cu adevărat independentă și economic, și politic! La sfârșitul lunii martie am lichidat datoria externă a țării, care în 1980 reprezenta peste 11 miliarde de dolari. În total, din 1975 până în martie 1989 am plătit circa 21 de miliarde de dolari, din care dobânda reprezintă peste 7 miliarde de dolari. În acestea nu sunt cuprinse datoriile pe care le-am avut în ruble și care, de asemenea, au fost de mult achitate. În prezent, țara noastră are de încasat din creditele pe care le-a acordat diferitelor state peste 2,5 miliarde de dolari.” Evenimentul nu a trecut neobservat și Martin Armstrong, fostul președinte al Princeton Economics International Ltd., în cadrul unei conferințe susținute în Philadelphia, SUA, ridicând problema politicii împrumuturilor fără sfârșit promovată la nivel global după al Doilea Război Mondial, un lucru pe care îl consideră foarte straniu, a afirmat că „singura țară care și-a plătit datoria a fost România, în anii ’80. Atât. Este singura excepție pe care am găsit-o!”
