Prin fața mea trece o tânără superbă, cu trup zvelt și armonios ca o amforă, „apetisantă ca o rodie coaptă, ca o smochină căreia i se crăpase coaja și lăsase să iasă prima picătură de miere.” (1) Cum aș mai cuprinde-o de mijloc și aș fugi cu ea în afara lumii! Deh, „carnea e cu precădere slabă, și nu atât din vina ei, ci pentru că spiritul, dator, în principiu, să ridice o barieră împotriva tuturor ispitelor, este primul care cedează, care ridică steagul alb al capitulării.”(2) O privesc depărtându-se, pășește princiar, de parcă și-a studiat fiecare mișcare! Are dreptate Lermontov, „vița la femei, ca și la cai, înseamnă foarte mult. Această descoperire aparține tinerei Franțe. Ea, adică vița, nicidecum tânăra Franță, se dezvăluie cel mai mult prin mers, după mâini și după picioare; îndeosebi nasul spune multe.” Rămân în loc, tulburat, spectacolul străzii mă fascinează dintotdeauna. Peste drum, în fața vitrinelor decorate strident, un cuplu deloc potrivit se zgâiește la niște țoale de damă. Ea, o puștoaică cu forme provocatoare, puse în evidență de îmbrăcămintea cam vulgară, se pisicește pe lângă partenerul septuagenar și gesticulează larg. Mda, „în fiecare femeie moare o artistă” (4)... În cele din urmă, fetișcana recurge la pupicuri și finalul e previzibil, bătrânelul cu aere de gigolo iernatic o invită în magazin. „Ah, darurile! Ce nu face o femeie pentru o cârpă colorată!” (5) , exclam și eu așijderea scriitorului rus. O iau razna cu mintea, recunosc, „sufletul mi-a fost stricat de lume, am o imaginație fără astâmpăr, inima mi-e avidă” (6), așa că mi-i închipui pe cei doi în scena dormitorului. Și parcă îl înțeleg pe venerabilul amorez, în definitiv, „dragostea unei sălbatice e ceva mai bună decât cea a unei domnișoare de vază; ignoranța și simplitatea firii uneia te plictisesc la fel ca și cochetăria celeilalte.”(7) La urma urmei, „femeile îi iubesc doar pe cei pe care nu-i cunosc.” (8) Dar dacă or fi căsătoriți? În situația aceasta, lucrurile sunt simple, „ea îl respectă ca pe un tată și-l va înșela ca pe un soț…” (9)
Complicată tare firea muierească, deși tragicul poet pravoslavnic ne-a lăsat o mărturisire zguduitoare: „Nu iubesc femeile cu caracter: nu li se potrivește deloc!…” (10) Ptiu, drace, ce i-o fi venit să spună asemenea enormitate? Și tot el ne lămurește: „Ca să înțelegi dialectica femeii, trebuie să răstorni în propria-ți minte toate regulile logicii deprinse în școală. Spre exemplu, raţionamentul obișnuit ar fi următorul: Omul acesta mă iubește, dar e însurat: prin urmare, nu trebuie să-l iubesc. Raţionamentul feminin: Nu trebuie să-l iubesc, fiindcă sunt măritată. Însă el mă iubește, prin urmare…” (11) De ce nu, întrucât „căsătoria este o povară prea grea. Ea nu poate fi suportată decât în trei” ..(12). Cinghiz Abdullaev e mai nuanțat: „Există ceva integru în caracterul feminin de parcă însăși natura a hotărât să se îngrijească de conservarea aspectului său, atribuind femeii chibzuință și statornicie. Dar la fiecare dintre ele există o anumită limită nevăzută. Pentru una - un singur bărbat pentru toată viața. Pentru alta - doi bărbați, pentru a treia - numărul nu mai are importanță, ei îi lipsesc, pur și simplu, frânele necesare, lipsește acea stabilitate pe care se bazează existența neamului omenesc. De fapt, mulți oameni nici nu-și găsesc partenerul niciodată în viață, rămânând fericiți în necunoașterea lor. Alții își consumă toată viața în căutarea lui. Pentru femei e mai complicat decât pentru bărbați, ele au rar un asemenea privilegiu pentru alegere.”(13) N-apuc să-mi duc gândul la capăt că vocea țâfnoasă a unei gospodine mă trezește la realitate. În spatele ei abia răzbește cu pasul un omuleț chelios și nădușit, care trage un cărucior încărcat cu vârf. Consoarta, gureșă și grăsană, îl boscorodește ca pe un hamal, dovadă că „bărbatul poate fi masacrat de soția lui, care se lăbărțează, încearcă să-l subjuge și să-l transforme în eroul papucului.” (14) Pufnesc într-un râs amar, cică „ele au instinctul frumuseții sufletești” ...(15)
Cândva, lucrurile nu erau într-atât de sofisticate, nici pomeneală, ne-o zice un personaj de roman: „«Femeia e câmpul în care bărbatul seamănă semințele urmașilor», o învățase mama ei înainte s-o trimită în casa lui Murtaza. «Plugarul vine la câmp când dorește și-l ară cât timp are putere. Nu-i șade bine câmpului să se împotrivească plugarului».” (16) Iar Andrei Platonov pătrunde și mai adânc în mentalitățile de atunci: „Femeile se speriară imediat: bărbaţii de odinioară începeau totdeauna treaba cu ele de-a dreptul cu sfârşitul, iar aceştia rabdă, spun mai întâi discursuri, aşa că ele își traseră hainele şi mantalele bărbăteşti în care fuseseră înveşmântate de către Klavdiuşa până peste nas, acoperindu-şi deschizătura gurii. Ele se temeau nu de dragoste, ele nu iubeau, ci de siluirea, poate chiar nimicirea trupurilor lor de către aceşti bărbaţi uscaţi şi stătuţi, îmbrăcaţi în mantăi soldăţeşti şi cu feţele pecetluite de o viaţă grea. Aceste femei nu aveau nici tinereţe, nici vreo altă vârstă definită, ele îşi dădeau trupul, floarea veştedă sau înflorită, pe mâncare, şi cum obţinerea hranei era totdeauna anevoioasă, carnea lor se trecuse mult înainte de vestirea morţii; de aceea ele aduceau mai mult a fetiţe decât a babe - a mame şi surori mai mici, subnutrite; mângâierile bărbăteşti le traumatizau şi înspăimântau. Pe timpul călătoriei, Prokofie încercase să le înghesuie, le luase pe rând în trăsură pentru probă, dar vigoarea lui le făcea să ţipe ca de propria lor boală.” (17) Suportă și îndură, povața indispensabilă primită de la părinți, „că doar n-o să ai miere între picioare toată viața" ! (18) Vremuri neguroase, în care, de pildă, „Ignatov habar nu avea cum se poate să iubești o femeie. Poți să iubești numai lucruri mărețe: Revoluția, Partidul, Patria. Dar femeia? Cum să exprimi cu același cuvânt ce simți față de două lucruri atât de diferite - să pui pe același taler al balanței o femeie oarecare și Revoluția?” (19)
Timpurile s-au schimbat, din fericire, mișcarea feministă a prefăcut moravurile și năravurile societății, împingându-le totuși prea departe. Ușor-ușor, ne pregătim să ne întoarcem în matriarhat, mustrați strașnic de glasul femeii: „Voi, bărbații, sunteți ca berbecii - cum vedeți pe cineva mai puternic ca voi, cum vreți să-I împungeți cu coarnele, să-l călcați în picioare, să-l înfrângeți. Că proști mai sunteți !” (20)
Așa îmi trebuie, m-a îmboldit Necuratu' să înlemnesc pe trotuar sedus de apariția tinerei aceleia de viță și acum, na, trag ponoasele... Că prost mai sunt!
Marian Nazat (www.mariannazat.ro)
[1] José Saramago, Cain
[2] Ibidem
[3] Mihail Iurievici Lermontov, Un erou al timpului nostru
[4] Cinghiz Abdullaev, Beznă sub soare
[5] Mihail Iurievici Lermontov, Un erou al timpului nostru
[6] Ibidem
[7] Ibidem
[8] Ibidem
[9] Ibidem
[10] Mihail Iurievici Lermontov, Un erou al timpului nostru
[11] Marin Sorescu, în Jurnal inedit, vol.V, dar cu autor neprecizat al citatului, scriitorul preluând zicerea de la spaniolul Félix Grande (poet, narator, flamencolog)
[12] Beznă sub soare
[13] Constantin Brâncuși
[14] Mihail Iurievici Lermontov, Un erou al timpului nostru
[15] Guzel Iahina, Zuleiha deschide ochii
[16] Cevengur
[17] Guzel Iahina, Zuleiha deschide ochii
[18] Ibidem
[19] Ibidem
[20] Ibidem
