Zuleiha, personajul principal al tătăroaicei Guzel Iahina (de baștină din Kazan), rămâne văduvă, după ce un ofițer bolșevic îi împușcă soțul. De aici începe osânda ei și a altor proscriși înfierați ca atare de noul regim, care își propusese să facă din clopote tractoare, în timp ce comandantul convoiului de deportați le repeta întruna: „...și o să vă conduc, cetățeni deschiaburiți, și pe voi, cetățeni-foști oameni, spre o viață nouă...”
Ei bine, în timpul călătoriei, la un moment dat, „panglica dreaptă a caravanei e ruptă la mijloc, ca taiată cu un cuțit. Partea din față înaintează încet, cealaltă stă. Siluetele întunecate ale câtorva călăreți se agită la locul rupturii, jucându-și caii în loc și agitându-și mâinile.
Ignatov se apropie. Iată care-i pricina: sania femeii mărunțele cu ochii verzi. Iapa înhămată la ea stă cu capul plecat foarte jos, iar sub pântecul ei stă mânzul și suge grăbit la ugerul mamei - i se făcuse foame. Nu pot fi depășiți: drumul e îngust, nu încape decât o sanie.
- Iapa e în grevă! se plânge supărat Prokopenko, ridicând din sprâncene. Am încercat în toate felurile...
Trage din toate puterile de căpăstrul calului, dar acesta își scutură coama fornăind: nu vrea să pornească.
- Trebuie să așteptăm până-l hrănește, spune încetișor femeia din sanie.
Hățurile i se odihnesc pe genunchi.
- De așteptat, aștepți bărbatul acasă, îi răspunde aspru Ignatov. Noi trebuie să mergem.
Sare jos din șa. Scoate din buzunarul mantalei niște coji de pâine păstrate pentru calul lui, presărate cu granule mari de sare murdară, și i le întinde iepei încăpățânate. Aceasta le mănâncă, plescăind din buzele-i negre și strălucitoare. Așa, așa, uită-te la mine... El îi mângâie botul lung, cu fire de păr cenușii, aspre.
- Cu mângăieri îmblânzești și o iapă, îi zice Nastasia apropiindu-se - surâde larg, i se văd gropițele din obraji.
Ignatov trage de căpăstru: hai, draga mea! Iapa mestecă și ultima coajă și își lasă încăpățânată capul în pământ: nu vreau.
- N-o urniți acuma, se aude glasul tăcutului Slavuțki, care își scarpină gânditor cicatricea lungă de pe față. Până nu-l hrănește, nu pleacă.
- Carevasăzică nu pleacă...
Ignatov trage mai tare, apoi smucește scurt căpăstrul.
Iapa nechează cu jale, arătându-și dinții galbeni și bătând din copită. Mânzul suge grăbit, privindu-l pieziș pe Ignatov cu ochișorii negri ca pruneIe. Acesta își ia avânt și pocnește iapa cu palma pe crupă: dii! Iapa nechează și mai tare, scutură din cap, dar nu se mișcă. Încă o lovitură pe crupă: dii, am zis! Dii, fir-ai tu să fii! Caii din preajmă devin agitați, prind glas, se ridică pe picioarele dindărăt.
- Nu pleacă, repetă încăpățânat Slavuțki. Poți s-o omori în bătaie. Așa-s mamele...
Nu mai taci odată, ofițer idiot. De zece ani ești în Armata Roșie și încă nu gândești ca noi, sovieticii.
- Se pare că trebuie să cedăm în fața iepei, așa-i tovarășe Ignatov? ridică Nastasia din sprâncene, mângâind coama calului ei ca să-l liniștească.
Ignatov apucă mânzul de crupă și-l trage, încercând să-l desprindă de ugerul iepei. Mânzul dă din picioare ca o lăcustă și sare sub pântecul iepei pe partea cealaltă. Ignatov se prăbușește pe spate în zăpadă - mânzul continuă să mănânce. Nastasia râde în hohote, culcându-și sânii pe gâtul calului ei. Slavuțki își întoarce capul fâstâcit.
Înjurând, Ignatov se ridică în picioare, își scutură zăpada de pe caschetă, de pe manta, de pe pantaloni. Face semn cu mâna săniilor care o luaseră înainte:
- Staaai!
Și călăreții pornesc în galop spre capul convoiului: Staaai! Până la noi ordine - pe loc repaaa-os!
Ignatov își scoate budionovka, își șterge fața roșie și se răstește supărat la Zuleiha:
- Până și iepele voastre sunt contrarevoluționare !
Caravana se odihnește, așteptând ca mânzul de o lună și jumătate să se sature de laptele mamei.”
„Așa-s mamele...”, ce minunăție, Domnul să le binecuvânteze de-a pururi ! Ele sunt, iată, în stare să oprească în loc până și istoria. Da, fiindcă natura, cu legile ei implacabile, iese mai mereu învingătoare, ce dacă de partea cealaltă este Diavolul! Șuvoiului demenței i se opune așadar gestul divin al alăptării; cuplul fără de care omenirea n-ar fi posibilă - mama și pruncul - e în măsură să înghețe timpul și să amâne ororile. Măcar să le amâne...
Și tot în romanul acesta tulburător, Zuleiha deschide ochii, fascinant prin scriitură, există o scenă de iubire maternă înspăimântătoare, maladivă. Soțul eroinei, „Murtaza mormăie ceva nedeslușit, lipindu-se și mai tare de mama lui. Strigoaica îi ia capul în palme, îl ridică și își privește sever fiul cu ochii ei orbi.
- Să nu-ți treacă prin gând una ca asta, auzi? Ți-am repetat de o mie de ori - și-ți spun a o mie una oară: nu i-am omorât eu. Au murit singuri. De foame.
El tace, respiră doar - zgomotos, șuierat.
- Nu le-am dat lapte, e drept. Tot ce era în mine păstram pentru tine, până la ultima picătură. La început au încercat să se lupte, să-ți smulgă sânul cu forța. Erau mai puternici decât tine. Dar eu eram și mai puternică. Nu i-am lăsat să te necăjească. Pe urmă i-au lăsat puterile, și tu ai devenit mai puternic. Iar ei au murit. Asta-i tot, nimic altceva.” Prin actul criminal, cei doi frățiori ai lui Murtaza se sting, asemenea puișorilor de pasăre aruncați din cuib... De aceea, „viața e o cale încâlcită, ulîm. Încâlcită și lungă. Uneori îți vine să te așezi pe marginea drumului și să-ți întinzi picioarele - n-are decât să treacă totul pe lângă tine, să se ducă la naiba -, așază-te, întinde-le, o să vezi că se poate.”
Involuntar, inima începe să-mi sângereze. Azi se împlinesc cinci ani de la dispariția mamei. Știți, abia de atunci încoace am înțeles cu adevărat dialogul acela încremenitor de frumos din Iona. Scrie Marin Sorescu acolo că, „înainte, mă gândeam aproape tot timpul la soția mea. Acum, cu cât trec zilele, soția mi se întunecă parcă în minte și mama se luminează. Ca la fântânile cu două găleți. Una se scoboară, alta se înalță. Acum nu se înalță decât mama.
- Întoarcerea!
- Ce clar o văd!
- Poate că tocmai în momentul acesta și ea se gândește la mama ei. Dacă-ar trăi bunică-sa, și bunica s-ar gândi acum tot la mama ei. Sunt coincidențe de-astea. Eu cred că există, în viața lumii, o clipă când toți oamenii se gândesc la mama lor. Chiar și morții. Fiica la mamă, mama la mamă, bunica la mamă... până se ajunge la o singură mamă, una imensă.
- Ce liniște trebuie să fie atunci pe lume!
- În momentul acela, dacă ar striga cineva ajutor, cred c-ar fi auzit pe- ntreg pământul.
- Dacă ar fi vreo sticla goală pe-aici, aș scrie un bilețel, l-aș pune înăuntru și l-aș lansa pe mare.
- Mamă - aș scrie - mi s-a întâmplat o mare nenorocire.
- Mai naște-mă o dată!
- Prima viață nu prea mi-a ieșit. Cui nu i se întâmplă să nu poată trăi după pofta inimii? Dar poate a doua oară...
- Și dacă nu a doua oară, poate a treia oară. Și dacă nici a treia, poate a patra oară. Poate a zecea oară. Tu nu te speria numai din atâta și naște-mă mereu.
- Ne scapă mereu câte ceva în viață, de aceea trebuie să ne naștem mereu...”
Chiar, „ne scapă mereu câte ceva în viață”, și cum să nu mă năpădească dorul de mama, de dezmierdările, de vocea ei, de miracolul de a mai fi o clipită, una singură, odorul ei nepereche ? Când mă alina în șoaptă, alungându-mi temerile: „«Mama e aici, nu te speria!» Erau de ajuns un gest, un strigăt sau un cuvânt pentru ca orice amenințare să se risipească și orice dramă să fie înăbușită mai înainte de a ajunge să mă atingă. Între persoana mea și univers exista un zid invizibil care mă ocrotea de durere.”
Zidul s-a prăbușit definitiv, lăsând pradă tuturor stihiilor vieții un orfan. El are chipul meu, numai că e un țânc plângându-și dusa dragă. Deh, așa-s copiii...
