„Cetesc (...) azi o știre ce mă cutremură de-a dreptul și-mi trimite prin pieptul șubrezit săgeata regretului” (1) de a fi cetățean al țării conduse de Klaus Iohannis. Așadar, la sfârșit de decembrie, „Păunul din Deal” a simțit nevoia să transmită nației că „2019 a fost anul victoriei democrației și al implicării civice, când am arătat tuturor că suntem o nație unită în jurul unor valori și idealuri comune”. Apoi a băgat lozinca ponosită cu însuflețirea poporului, mai-mai să mi se verse fierea lipsă, „de râs cu plâns, balegă de mânz” (2) ... Ehe, am exclamat auzindu-l pe sibian, „cât de lipsită de umor e patria daco-romană, cu al său Tâmpitopole” (3) ! Păi, cum poți să debitezi asemenea enormități într-o Românie a vrajbei nepotolite și să ne iei de tâmpiți pe toți? Căci despre ce democrație vorbim, despre ce implicare civică? Să nu uităm cohortele de „ultrași” (4) luând cu asalt strada, ori sediul instanței supreme, acolo unde se judeca, imparțial, desigur, dosarul inamicului public numărul 1 al haitei „haștagiste”. Atunci, prins profesional în zavera atent și minuțios pregătită de agenții „statului de drept”, m-am gândit la un episod nu foarte îndepărtat din istoria justiției neaoșe, avându-l în prim-plan pe „Căpitan”.
În zilele acelea de demență colectivă, ca și estimp, „presa de extremă dreaptă, cuziștii întrețineau în jurul procesului o atmosferă încordată. Studențimea cuzistă se agita și ea. Procesul a fost mutat de la Iași la Focșani și apoi la Turnu-Severin. Peste tot, sute de studenți cuziști ocupau sala de judecată ca și tribunalul întreg, exercitându-se presiuni extraordinare asupra completului, juraților și a autorităților. (5)Desigur că instanța l-a achitat, în mai 1925, pe Codreanu, considerat fiind în legitimă apărare. Toleranța încuraja răzvrătirea. Așa s-a constituit convingerea legionarilor că-și pot face singuri dreptate, deasupra și împotriva autorităților și a justiției.” Aceeași vâltoare umană dirijată, aceeași descătușare animalică de ură a tinerilor frumoși și liberi, cu o diferență majoră însă - condamnarea simbolului hulitei „Ciume Roșii”, iar nu achitarea, ca în cazul arhanghelului naționalist de odinioară.
De parcă asta nu era îndeajuns, în preajma Crăciunului, la comemorarea eroilor căzuți degeaba în urmă cu trei decenii, câțiva inși furioși l-au agresat pe Gelu Voican Voiculescu, ieșit să depună o coroană în Piața Universității. Culmea, după incident, ministrul de Interne Marcel Vela, garant al ordinii și liniștii publice, totuși, în loc să ia măsuri ferme împotriva huliganilor iviți în buricul Capitalei din cavernele timpului, s-a eschivat caragialesc, bătând cu pulanul în altă parte: „Cei care au anumite probleme, care sunt trimiși în judecată, nu ar trebui să ocupe funcții de demnitate publică la acest nivel, mai ales cu privire la un subiect atât de important pentru România, așa cum este Revoluția din decembrie 1989.” Unde dai și unde crapă, ce o avea sula cu prefectura ?! Să te crucești, nu altceva ! Vasăzică, toți „penalii” din tabăra cealaltă trebuie cotonogiți și stârpiți, invitația la linșaj e pe față, ce lege, ce prezumție de nevinovăție ! Pe ei, pe mama lor ! Nu asta-i strigătura străveche a rumânilor ? Sigur, victima, un personaj ezoteric emanat de buluceala decembristă anticeaușistă, nu-i tocmai cea mai simpatică făptură, dar de aici și până la caftirea sa îmi pare o întoarcere periculoasă la perioada legiunilor verzi ale Gărzii de Fier. În definitiv, în ședința consacrată împlinirii a 30 de ani de la căderea regimului roșu, fantoșa de la Cotroceni ne atenționase bățos că respinge „cu fermitate orice opinie care pune sub semnul întrebării existența unei revoluții anticomuniste, plătite cu jertfă de sânge, pentru libertate și democrație, în Decembrie 1989”. Iar dacă fuse revoluție, bărbosul cheguevarist e revoluționar, nu ? Adică un erou taman bun să primească omagiul poporului dezrobit.
Asumarea bugetului de către guvern, deraierile anticonstituționale fățișe și premeditate ale dascălului de fizică, cea mai flagrantă fiind campania pornită contra pesediștilor și acuzarea formațiunii social-democrate de toate relele pământului (insistând chiar pe scoaterea proscrisei din viața politică dâmbovițeană), sunt chipuri ale „victoriei democrației” la gurile Dunării, ce naiba, n-ați înțeles ? Neamțul nu ratează nicio apariție pentru a-și exhiba făloșenia ignorantă și ori de câte ori îl văd surprind „în privirea lui acea indiferență umană ce este semnul muritorilor cu vocație politică și care a făcut din ei dușmanii oamenilor.” (6) Curat ghinion, zău, să le fiu contemporan, din 2004 încoace, lui Traian Băsescu (prototipul secăturii simpatice valahe) și urmașului său cel talentat, vorba bășcăliosului Donald Trump, când cu șapca de pomină...
D-aia vă spun vouă cu obidă că partidele „ce acționează în România, venind alternativ la putere, nu sunt decât facțiuni clientelare. Atât liberalii, cât și conservatorii (n.m. social-democrații, întru actualizarea textului) nu sunt decât bande mai nesocotite decât semințiile barbare ce cotropesc și apoi trec mai departe: avem de-a face cu o oligarhie care modifică legile după bunul plac; care calcă azi legile ce le-a făcut ieri, pentru a le călca poimâine pe cele de azi, cari administrează doar pentru îmbogățirea clientelei și nu vede guvernarea decât ca pe o perioadă de grație în care trebuie să adune cât mai multe bogății. Nicăieri în Europa nu există o mai mare discrepanță între aparență și esență, între ființă și mască: întreaga Românie, la orice nivel ai scotoci-o, e o mare scenă de teatru.” (7)
Să-nceapă muzichia, bibicilor, și cântarea societății civice necivile ! Trăiască democrația iohannistă și ciracii ei ! Iete-na, că m-am implicat și eu civic, aștept felicitările cotroceniste !
Marian Nazat (www.mariannazat.ro)
[1] Bogdan Alexandru Stănescu, Caragiale. Scrisoarea pierdută
[2] Ibidem
[3] Ibidem
[4] „Splendidul tineret crescut întreg în spiritul unui batalion de asalt”, cum zicea Mihail Manoilescu în 1932 (Lumea nouă), semn că nimic nu-i nou sub soare.
[5] Zigu Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească
[6] Vintilă Horia, Dumnezeu s-a născut în exil. Jurnalul lui Ovidiu la Tomis
[7] Bogdan Alexandru Stănescu, Caragiale. Scrisoarea pierdută
