Iisus scapă cu greu de lovirea cu pietre a celor din Templu. Le spusese iudeilor din curțile Casei Tatălui Său că este viu „mai înainte de Avraam” (Ioan 8.58). Dintâi le spusese, cu subiect și predicat: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8.12). Și asta după ce lăsase neucisă o femeie ce fusese prinsă în adulter. Refuzând judecarea ei (Ioan 8. 1-11). Cobora, de-acum, de pe Muntele Măslinilor. Acolo de unde aveau să-L poarte spre Patimă și Moarte aceeași strașnici judecători dispuși să lovească și să ucidă în numele unui Dumnezeu ce nu-l cunoșteau. Și Care, arătându-Se dinaintea lor, nu l-au recunoscut. Boală grea orbirea din idolatrie și ideologie. Un soi de „idoideocriză”. Pandemică la vremea de azi. Le spusese, la fel de tranșant, probabil pe același drum ce-l va petrece ca prizonier al miliției de la Templu la vremea Pătimirii: „Dacă veți rămâne în cuvântul Meu, sunteți cu adevărat ucenici ai Mei; Și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8. 31-32). Tocmai neascultarea de cuvântul Său îi face neînțelegători de sens pe mai marii teologiei vremii. Risc permanent pentru oricine încearcă să se dea drept robul liber al lui Hristos dar îi folosește cuvintele ca un joker la jocul de cărți al intereselor penibile prin care poate fi manipulată comunitatea ori societatea. Nu e simplu să asculți de El. Pare joacă. Lipitură de idei. Dar nu e deloc așa. Și cine trădează viețuirea în Hristos Dumnezeu o simte pe propria veșnicie. E fericit fără motiv și simte asta drept o corvoadă de nedus.
Iisus scapă cu greu de uciderea cu pietre. Reacția prostiei dinaintea Iubirii e mereu aceeași. Regulă sieși, prostia refuză adevărul. Așa și acum. Ieșind din înconjurarea potrivnicilor, Domnul se ferește și iese din Templu (Ioan 8.59). Aici e cheia Evangheliei cu orbul din naștere vindecat în zi de Sabat. Atacat cu pietre Domnul iubește în continuare omul aflat în neputințe. Iese din odihnă și ritual. Ucenicii Săi par a fi virusați de criticismul celor din templu. Văd orbul și se comportă ca niște bârfitori în piață: Cine a greșit, acesta ori părinții lui? (Ioan 9.2). Cine crește un copil cu dizabilități știe bine ce zic (mă rog, scriu). Mereu bârfitorii și de n-o zic din cuvinte rostesc din priviri de superioritate, de milă indusă de context- uneori doar de text de lege omenească, nu- aceeași propoziție sacrosanctă între clișee. Hristos Dumnezeu, deja condamnatul la moarte de legislatorii religioși ai vremii, oferă însă alternativa a treia, care nu exista deloc în mentalitatea timpului: „Nici el nu a păcătuit și nici părinții lui, ci ca să se arate în el lucrurile lui Dumnezeu” (Ioan 9.3). Domnul vrea să lucreze „până când este ziuă”, că vine noaptea când nimeni nu poate să lucreze. Și reiterează ceea ce spusese celor din templu: „Atât timp cât sunt în lume, Lumină lumii sunt” (Ioan 9.5). De aceea este de nevindecat o lume în care Dumnezeu nu este prezent. Se aprinde în ea întunericul, ura, frica, bezna uneltirii întru uciderea cu pietre a aproapelui.
Iisus scapă de pietrele ideologilor și face din scuipat și tină medicament. Nu mă feresc să o zic. E vizibil că cea mai de jos dintre umorile din logica umană devine medicament căci vine de la Dumnezeu Însuși. Așa cum tina era praful drumului, din care nu rodea nimic. Amestecată cu tot ce însemna impur în ochii purilor din curțile Templului. Unge ochii orbului. Și-l trimite la scăldătoarea Siloamului- ce se tâlcuiește Trimis. Fântână construită în timp pentru a întâmpina pe Mesia, de ar fi avut sete. Și noi înțelegem că nu la voia întâmplării, în așteptarea Cincizecimii Bisericii, avem de trei săptămâni cuvânt despre fântână, apă, întâlnire dintre Dumnezeu și omul nebăgat în seamă: Vitezda, Sihar- femeia samarineană și Siloam. Trei vindecări. Un paralitic intrat în linia dreaptă a agoniei, un suflet bântuit de drama neiubirii și un orb din naștere. Toate trecute, prin apă, din ordinea morții în aceea a Învierii. Orbul se vindecă. Vecinii săi devin agitați. Îl recunosc dar nu cunosc cine este Izvorul vindecării. Începe o adevărată anchetă. Pornită de la vecini și continuată de farisei. Ultimii sunt îndoielnici. Îi cheamă chiar părinții la anchetă. Și-i pun dinaintea unei alegeri dificile: fiul vindecat sau oprirea de a intra în sinagogă dacă mărturisesc pe Hristos. Oamenii se tem. Teama lor îi face oarecum să fie în gardă. Nu te joci cu anchetatorii niciunei vremi. Căci aceștia au oricum dreptatea lor. Oamenii scapă spunându-le chiar că fiul lor este în vârstă, deci poate mărturisi. Iar fostul orb- Doamne, cum sună asta de minunat- dă mărturie. Inteligent. El nu știe dacă Hristos este păcătos au ba. Dar știe că el a fost orb. Orbul din tina drumului. Și nu mai este. Ba mai mult. Capătă curaj. Insistenței lor le răspunde cu istețimea evadatului din întuneric: „De ce voiți să auziți iarăși? Nu cumva voiți și voi să vă faceți ucenici ai Lui? (Ioan 9. 27). Ironia lui e un aviz bun celor cărora cred că a propovădui ori mărturisi pe Hristos înseamnă doar răspunsuri „corecte”. În Duhul Sfânt, unde se construiesc răspunsurile la răutățile lumii, aberațiile trebuie atenționate că au sărit de pe axa logicii lui Dumnezeu. Nu ancheta era importantă în clipele acelea, în ochii Celui ce redase Lumina ochilor. Ci bucuria recuperării unui semen din moarte și întuneric. Aici se vede cum oamenilor religioși care își iau prea în serios obsesiile de puritate li se tocesc empatiile. Domnul Hristos e Lumină. Deci bucurie. Omul-vindecat identifică adâncul de lumină al minunii: „Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu știți de unde este și El mi-a deschis ochii. Și noi știm că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoși; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu și face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit cineva să fi deschis ochii unui orb din naștere. De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic” (Ioan 9. 30-33). Fariseii refuză adevărul rostit de omul acesta. Se întorc la clișeul din care gustaseră și ucenicii Domnului: „În păcate te-ai născut tot, și tu ne înveți pe noi? Și l-au dat afară” (Ioan 9.34) Domnul îi încununează însă vindecarea. Îi dă nu doar vederea luminii și lumii. Ci și vederea lui ca Dumnezeu. Îl ajută să tragă cu ochiul peste pragul morții, în Rai. Omul crede în și se închină Celui ce-i redase viața. Căci, în fond, ca și în cazul paraliticului ori femeii samarinene, Domnul nu doar îl așează în ordinea lumii – ofuscate de minune- ci și în logica Învierii. Și-i lasă pe orbii sufletește în legea lor (Ioan 9. 41). Un Dumnezeu Întrupat îndrăgostit de inteligența umană. Refuzând cordialități cu orgolioșii care cred că le știu pe toate.
Iisus scapă. Se ferește de pietre dar nu de Cruce. În lumina Învierii aceste trei episoade evanghelice se descoperă legate fundamental de Dumnezeirea lui Hristos, Dumnezeu-Omul Întrupat. Întruparea. Locuirea lor printre noi pătimașii, bolnavii, răutăcioșii. Soluția de avarie a iubirii lui Dumnezeu dinaintea urii și încăpățânării omului ce se crede Dumnezeu. Ne cere în fapt să nu ne credem dumnezei ajutându-ne ca, prin credință și făptuire bună, să ajungem ca Dumnezeu după har. Grea ecuație pentru cei care reduc totul la aritmetica lui a avea. În dauna punerii în ecuație lui a fi. De cele mai multe ori cu orice preț. Domnul Iisus Hristos nu evită Crucea, nu se ferește de Pătimire și Moarte pentru că știe că epuizase orice fel de altă metodă de vindecare a inimilor de piatră ce luau grabnic pietre pentru a lovi. Nevinovatul nostru Dumnezeu. Așezat până azi în boxa acuzațiilor de auto-impușii martori ai acuzării unei vini închipuite. A făcut totul pentru ca orbii să vadă, muții să rostească adevărul, șchiopii să alerge și păcătoșii să fie limpeziți în viețile lor. Semnul deplin al prezenței Împărăției lui Dumnezeu încă din fruntariile lumii acesteia.
Iisus scapă de farisei dar nu de fariseismul celor ce se cred mai presus de El în cugetare. E una din marile lecții ale Evangheliei acesteia. Când Hristos e Lumina, sclipirile tale de inteligență, ca om, sunt schije din luciditatea rațiunii Sale puse în facerea mâinilor Lui. E minunea vindecării din orbirea de sine. Boală grea. Când curtenii se cred Împărat. Și sunt supărați când Acela face bine unui amărât. Cine se poate bucura de orbirea unui om? Dar de moartea unuia? Hristos ne îndeamnă să fim oameni nu hiene. Chiar, cine are așa un suflet mic încât să jubileze la moartea unui om?
Părintele Constantin Necula
Preluare tribuna.ro
