Zori de zi. Și ce Zi. Femeile mironosițe au înfruntat între pleoapele lor cea mai grea noapte a lumii. Noaptea uciderii lui Dumnezeu. Pe Cruce. Ca pe un tâlhar. Și ce Tâlhar. Un zvâcnet de curaj le stă aninat de inimă. Simt ele că nu și-au făcut datoria. Trei femei: Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov cel mic și Salomeea. Slujiseră mereu grupului de Apostoli și Domnului (Marcu 15-40-41). Nu s-au dezlipit de Hristos. Au văzut locul în care fusese pus și graba lui Iosif din Arimateea- sfetnic ales, deci cu trecere la tot ce însemna funcționar- care-L pusese pe Domnul în groapă înfășurat în giulgiu, același cu care-L coborâse de pe Cruce (Marcu 15. 46). Nu sunt amănuntele cinice ale unei înmormântări în grabă. Evanghelia de la Marcu, singura în aramaică, scrisă așadar pentru comunitatea primilor creștini ce vorbeau limba Domnului Iisus- ține în ea amănuntele ritualului religios al vremii și poporului. Arătând respectul și ținerea Legii inclusiv pentru așezarea în moarte a condamnatului.
Prin gesturile lui Iosif, de o tandrețe aparte, dat fiind contextul, Domnul rămâne un iudeu fidel, trecând printre crestele răutății celor din jur. Purtat pe brațele unor oameni ce nu-și pierduseră omenia. Omul-frate biruie omul-fiară. Privind de departe, locul ar fi foarte aproape însă de platforma unde astăzi este fixat locul Crucii, depărtișor de piatra Ungerii și departe de Sfântul Mormânt, ochiul de gospodină, intuitivul ochi al femeii care iubește, descoperă lipsa mirului. Nu fuseseră la Mirungerea din Betania? Poate că da, dar acum înțelegeau că tot mirul acela fusese hăcuit cu Trupul ce-l purta. Rămăsese pe străzile înguste ale Ierusalimului, pe palmele bătăușilor, sub grozăvia spinilor, pe uneltele Răstignirii, pe Cruce. Mirele sufletului lor fusese dezbrăcat de Mir.
Pentru aceea aleargă la Mormânt. Se pare, din derularea Evangheliilor, că prima care-l zărește și vorbește este Maria Magdalena. Se vede că e nevoie să scoată Domnul șapte draci din noi pentru a-L vedea. Îl confundă cu Grădinarul și doar dulcea rostire a numelui său de către Iisus cel Viu o face să-L vadă. Era Grădinar dar nu pentru grădina morții Sale ci pentru Grădina numită Rai. Prin El raiul fiindu-ne posibil. Textul de la Marcu evită întâlnirea aceasta, o așează în planul doi. Ce iudeu sadea-uneori e valabil și în conștiința noastră înșurubată în clișee- ar fi crezut într-un Dumnezeu care se arată unei femei? Și adaugă două. Pentru că din gura a trei martori orice mărturie e aproape de adevăr (lucru uitat uneori de făcătorii de știri, modelul fiind predat din primele ore de curs de ziaristică). Și femeile zdrobesc pre-concepțiile. Aleargă la Mormânt. Ritmul este susținut nu doar de grabă ci și de frig și de emoție.
Nimeni nu-și caută iubirea mergând în pas împiedicat. Nimeni nu merge să înfrunte moartea în pas de dans ieftin. Cu glumițe pe cale. Au o grijă. Văzuseră piatra Mormântului. Mult mai mare decât orice ușă de apartament azi. Greutatea acesteia pare că este singura greutate. Nu tu soldații, nu tu cimitirul cu morți, nu tu oboseala zilelor agonice, nu tu agonie de neîncredere. Sunt la sute de mii de kilometri lumină de toate femeile ce-au însoțit vreodată zeități și falși dumnezei. Pentru că sunt lucide, luminate deja de lumina zorilor Învierii. Urcă. Și ochii lor se-aruncă într-un gol neașteptat. Văd piatra răsturnată. Nu văd Mortul. Un Înger caută să le lămurească punându-le cea mai frumoasă întrebare din istoria lumii: „Nu vă spăimântați! Căutați pe Iisus Nazarineanul, Cel Răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus.”(Marcu 16.6).Ba, Evanghelia de la Luca (Luca 24.5) adaugă întrebării acesteia una mai puternică: „De ce căutați pe Cel viu între cei morți?” (Luca 24.5 b). Dinaintea Mormântului gol mirul pentru Mirele ucis a devenit Taină sfințirii celor care cred în El- până astăzi Biserica Ortodoxă, îndată după Botez, unge copilul cu Sfântul Mir, semn al participării sale la această descoperire: Hristos a Înviat!
Episodul acesta nu e pildă ci viață. Unul din episoadele omenirii asupra căruia s-a insistat cu răutate și cu drag, cu evlavie ori blasfemiatoare cuvinte. Nu este un punct neutru al omenirii ci punctul de la care omenirea își redefinește cadrul veșniciei. Știm cum s-au întors cu frică fetele-femei către Apostoli să le binevestească Înviere. Spun fete-femei pentru că prin Învierea Sa Domnul Hristos a schimbat condițiile ontologice ale feminității, reașezând Eva în Raiul cel dintâi. Efortul lor nu rămâne suspendat în hăul morții ci le descoperă sensul veșniciei către care se îndreaptă.
Poate părea basm dar dacă trăiți zorii aceia veți vedea că nu e așa. Lumina difuză a acelor zori se face Lumină mare sufletului celui care nu caută să-L afle pe Hristos mort. Nu se încăpățânează să fie ostaș plătit să apere moartea cu moarte. Năimiții din orice vocație de aceasta se lipsesc. De Lumina Învierii. Caricaturizează, manipulează, scuipă pe credință dar știu că le lipsește ceva. Îi doare la început. Dar neschimbându-și viețile, lăsându-le prinse în pionezele nefericirii prin negândit, le devine un soi de meserie să alerge mereu la cei cu bani ca să mintă adevărul. Opusul lor, femeile acestea. Păstrate cu numele. Adică iconizate – căci nu e icoană reală cea care nu poartă un nume în aură. Venite din Galileea sunt martorele neamurilor la taina Învierii. Ceea ce nu e puțin.
De ce unor femei fragile cea dintâi arătare- cazul Magdalenei ori cea dintâi vestire a Învierii- cazul celor trei, luate împreună? Pentru același motiv pentru care, vestit tot de un Înger, se așează în pântecele unei Fecioare și apoi în brațele ei. Nu se putea cetatea mai tare decât trupul fragil al Mariei și brațele ei subțiri precum firul de borangic din lada de zestre și așteptare a raiului. Domnul vine astfel să ne dovedească dragostea nu puterea. Că ne vrea ai Lui dar nu cu prețul fricii și forțării notei. Libertatea ce ne-o aduce e la fel de fragilă ca sufletele ce-L însoțesc. Are în ea fir de rezistență curajul de a înfrunta noaptea, frigul și năimiții.
Curajul de a înfrunta frica de moarte și de pierdere a celui drag. Se putea Evanghelie mai puternică decât acesta la vremea aceasta? Zic nu. Pentru că tot ce avem nevoie pentru a rezista în viață se descoperă acolo, în pragul Mormântului care biruie pragurile. Purtând cu ele mirul morții femeile află că Mirele Hristos a Înviat. Și face din Biserică Mireasa Lui. O mireasă mereu rănită și alergată de năimiți, care cred că pot crea adevăr prin copy-paste la minciună. De veacuri urâtorii Învierii, neînțelegătorii ei, dau o copie xerox în oglindă întregii învățături din zorii aceia. Îl caută mereu pe Hristos între cei morți: președinți, regi, dictatori, zeități de lut, idolatrii la liderii ce le sunt sursă de plată proiectelor. Când El, Domnul, prin Înviere este în fapt început învierii noastre. Sfatul Evangheliei: nu-l căutați cu frică printre morți. E Viu. Încercați să vedeți. Lumina Zorilor acelora a ridicat ceața.
Părintele Constantin Necula
Preluare tribuna.ro
