„Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” (Marcu 9, 17-32)
Avem o pandemie de penibil și frică, de mediocritate cu aere justițiare și de ură. O ură care chinuie și unora le scoate la margine de buze și suflet un soi de spuză a răutății fără obiect. Dintre toate aspectele timpului acestuia răutatea fără sens, violența verbală fără acoperire și manipularea unor clișee în favoarea unor opțiuni ideologice îmi pare a fi cea mai periculoasă. Indiferent de unde vine. E un soi de aruncare în foc a măștilor de protecție și a medicamentelor necesare vindecării, la vremea aceasta de penurie și indecizie, de dragul instigării la propriul adevăr.
Două sunt Evangheliile Duminicii acesteia (Marcu 9, 17-32; Matei 4, 25; 5.1-12), numită Duminica Sfântului Ioan Scărarul (sau Scholasticul, semn că devenise din timpul vieții sale- se naște în 579 d.Hr. – un Învățător recunoscut). Cea dintâi Evanghelie, cea de la Marcu (9, 17-32) îmi pare aproape acordată timpului acestuia, prin care ne străbatem viețile. Un bărbat vine cu fiul său la Hristos. Îi spune „Învățătorule” și-i povestește că fiul său are un duh mut, care, „oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ și face spume la gură și scrâșnește din dinți și înțepenește”.
Descrierea unei crize este emoționantă și acum. Omul se vede că are forță în cuvânt. I se adresează lui Hristos cu Învățătorule pentru că Îl ascultase, cuvintele Lui se pare că-l încurajaseră să ceară mai mult. Nu. Nu erau mulți ca Acest Învățător. În fapt, nu era nici unul asemeni Lui, dar omul nostru nu știa. Ce știa dovedește însă inteligență. Fundamentul bolii copilului era un „duh” – ceva nevăzut, care chinuia copilul, punându-i viața în pericol (vi-i cunoscută descriere?). Ceea ce-l face pe Domnul să fie și mai atent la spusele lui este ceea ce-i spune tatăl copilului: „Și am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei nu au putut” (Marcu 9., 19).
Două sunt interpretările Părinților Bisericii. Cea dintâi ne spune că Apostolii chiar nu puteau să plinească vindecarea copilului. Nu erau medici. Nu aveau încă ceea ce vom numi în timp cultura duhului în care-i va cufunda Domnul Hristos pentru a putea face față la astfel de provocări. Cea de-a doua ipoteză este aceea că nici oamenii din jur nu credeau că era cu putință să fie vindecat copilul. Lipsa lor de credință susținea lipsa de rod în vindecare de care tatăl se plânge. Domnul Însuși remarcă acest lucru: „O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi?” (Marcu 9, 19). Enervat Domnul Hristos? Nu. Nicidecum. E doar constatator. Îi știa bine. Vorbise, crescuse credința în mijlocul lor, povestise și le adusese dinainte icoana Împărăției. Ei credeau că sunt vorbe în vânt. Și nu în vântul Duhului Sfânt ci al credincioșiilor lor. Adus la Hristos feciorul tatălui se zvârcolește. Semn că duhul din el simte ceea ce oamenii nu simțeau ori refuzau să vadă. Nu. Hristos nu era simplu Învățătorul, ci Dumnezeul cel Viu.
Greu examenul la care-l provoacă Hristos pe tată: „De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede” (Marcu 9, 23). Am mai auzit cuvintele acestea în săptămâna ce a trecut. În Evanghelia Buneivestiri. Acolo, nedumerită și emoționată de vestea că va naște pe Fiul lui Dumnezeu, Maica Domnului pune întrebarea, rațională, cum pot să i se întâmple toate cele prorocite de Arhanghel de vreme ce ea nu știe de bărbat. Răspunsul? „Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputință” (Luca 1, 37). Că aici, în textul Evangheliei acesteia, avem dinainte un om credincios și inteligent deopotrivă ne-o dovedește răspunsul tatălui feciorului celui chinuit: „Cred Doamne! Ajută necredinței mele” (Marcu 9, 24).
Seamănă cu acceptarea din cuvintele Maicii Domnului: „Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38). Acceptare care a făcut posibil ca Dumnezeu, Întrupându-se, plimbându-se printre oameni-cum ar spune unii - , să întâlnească un tată al cărui fiu avea nevoie de multă rugăciune și postire și mai multă să iasă din jocurile iadului. Trebuie să recunoaștem că nouă, azi, ne-ar lua timp mult să sintetizăm o astfel de rugăciune ca aceea a tatălui. În care își mărturisește credința și-i descoperă lui Dumnezeu și adâncul de necredință. Pe care poate chiar boala copilului o săpase adânc în inima sa. Nu. Momentele acestea grele prin care trec oamenii, fie că e vorba de boală ori de moartea cuiva drag, ori pur și simplu de frica morții, nu scot ce e mai bun din noi. Un soi de duh care încleștează ochii să nu vadă binele ori limba, blocând-o în sacrilegii fără hotar.
Avem o pandemie de penibil și frică, de mediocritate cu aere justițiare și de ură. O ură care chinuie și unora le scoate la margine de buze și suflet un soi de spuză a răutății fără obiect. Dintre toate aspectele timpului acestuia răutatea fără sens, violența verbală fără acoperire și manipularea unor clișee în favoarea unor opțiuni ideologice îmi pare a fi cea mai periculoasă. Indiferent de unde vine.
E un soi de aruncare în foc a măștilor de protecție și a medicamentelor necesare vindecării, la vremea aceasta de penurie și indecizie, de dragul instigării la propriul adevăr. Tatăl din Evanghelie ne dovedește că așa nu merge. Că orgoliul nu se aplică în vindecarea celui drag. Că e diferență între vindecător și vindicativ. Că nu e nevoie doar de mărturisirea credinței ci și de o adâncă smerenie. A înțelegerii necredinței proprii. Să vezi dacă nu cumva ai și tu defect ceva în tine, în mecanismul propriei tale gândiri. Dacă nu cumva turarea pe un singur orizont al cunoașterii nu te văduvește de adevărul care vindecă.
Îndrăznesc să spun că dintâi Hristos l-a vindecat pe tată și apoi pe fiu. Apostolii află despre cheia neputinței lor în casă, retrași, rușinați oarecum de neputința lor. Că soiul de duh ce-l luptase pe copil cerea mult post și multă rugăciune. Nici o mustrare de la Domnul. Ci o adâncă înțelegere a neputinței.
Medicina nu poate fi suplinită de credință. Minunile suspendă legile dar nu le anulează total. Dar nici un act medical de nu este însoțit de credință nu dă roadele scontate. Fie și credința în medic, în mintea și devotamentul acestuia. Unii continuă să spună că actul medical este doar un act științific. Sunt aceeași oameni care se plâng de lipsa de moralitate a unor medici ori manageri de spitale. Și e normal așa.
Dar atunci trebuie să recunoaștem că orice act științific are un nivel de morală. Iar morala nu poate fi ruptă de credință - izvor inclusiv binelui social. Pentru că, nu-i așa, orice medic seamănă un pic cu tatăl de astăzi. Rugăciunea lui este „cred Doamne, ajută necredinței mele”. Cu atât mai mult rodește aceasta când forța credinței din medic rodește în credința omului bolnav. Care nu, nu are nevoie de știri ci de știința și conștiința credincioasă a celor din jur. De caractere care să-i sprijine vindecarea.
Înainte de a încheia materialul pe care vi-l pun la inimă am primit un mail de la un suflet atent la curgerea vremii acesteia. Îl pun aici - sper să nu se supere - și ca răspuns celor care se întrebau, nu îngrijorați, cum ne simțim slujind în biserici fără credincioși. Iată textul: „Ce cred? Că taina slujirii dincolo de ușile Sfântul Altar este între preot și Dumnezeu.
Pentru o vreme, s-a mărit Sfântul Altar. Iar nouă ni s-a dat timp să înțelegem ce nu apreciam. Până mai ieri eram toți în biserică, cu mintea în afara bisericii. Acum suntem în afara bisericii (locaș, zic eu), cu mintea în biserică. Iar când Sfântul Altar va reveni la dimensiunea inițială, poate vom fi mai atenți. Măcar un pic mai atenți, unii cu alții și fiecare cu Hristos.” Subscriu și zic: „Cred Doamne! Ajută necredinței mele!”. Vor mai veni Duminici...
Părintele Constantin Necula
