Pe cantautorul Vali Şerban l-am întâlnit, pentru prima dată, în urmă cu doi ani, în Tabăra Folk de la Calafat. Mai precis, l-am văzut şi i-am ascultat recitalul. Ştiam cine este şi că i se spune ,,Lupul alb”. Ştiu că m-am auzit vorbind: ,,ce om frumos!”. Am simţit că transmite forţă, demnitate, verticalitate. Şi că, dincolo de statura fizică, există un spirit încărcat cu emoţie, stări trăite cu rost şi semnificaţie, o putere a sufletului care atinsese înălţimi. Era ,,mai mare pe dinăuntru decât pe dinafară” ca să citez din cartea sa.
Scriu acum, sub impresia recentă a lecturii volumului ,,Istoria unui vis” de Vali Şerban. Am citit dintr-o suflare această ,,poveste subiectivă a Cenaclului Flacăra”, într-o zi în care aş fi vrut să dau mai încet toată muzica folk, cea care îmi locuieşte de 30 de ani, viaţa. Am vrut să mă ascund într-o carte care este atât de bine scrisă încât îi devii captiv, din primele pagini. Senzaţia a fost că cineva mă ia de mână şi mă proiectează într-un film pe care tocmai îl priveam.
Autorul Vali Şerban este un om al condeiului exersat, are vervă, stil, are simţul detaliului semnificativ, are umor, gradează suspansul. Scrie limpede, derulează întâmplările cinematografic. Decantează acel segment de artă şi viaţă, în context social şi istoric ceea ce este foarte important pentru cititorii oricărei generaţii. Sunt adieri de poem în cartea lui Vali Şerban, între rânjetele hidoase ale ciumei comuniste. Sunt trăiri acute şi intensităţi paroxistice turnate splendid, în filigran de cuvinte. Sunt fraze memorabile, sunt limpeziri necesare dintre care citez: ,,Noi locuiam, de fapt, cu toţii, într-o foarte frumos colorată menajerie de sticlă, strălucitoare şi protectivă, stăpâni şi captivi, deopotrivă. Indiferent ce se spunea, se auzea, vedea sau închipui despre noi în exterior, ne cam durea în cot de ideologia la zi. Eram foarte buni actori şi reuşeam să jucăm cu dibăcie patosul revoluţionar şi devotamentul de paradă”.
Ascultam, la începutul anilor 80, emisiuni radiofonice cu Cenaclul ,,Flacăra” şi aşa, am descoperit poezia. Pentru mine, oamenii aceia nu aveau chip, destine sau biografii erau doar proiecţii ale undelor hertziene. Prin lectura ,,Istoriei unui vis”, acum, am impresia că îi cunosc, că îi ştiu de atunci, că am fost martor viu al grijilor şi neliniştilor frumoase care au scris o mare poveste. Vali Şerban este un impecabil portretist. Despre Adrian Păunescu s-a scris enorm, important este în ce termeni va deveni memorabil. Iată cum îşi face intrarea în această carte: ,, ... personalitate şi personaj, poet şi publicist, om de acţiune şi de-un pragmatism covârşitor, trezorier de sentimente şi visător stelar, omul care avea să îşi lege numele ombilical de fenomenul folk”.
,,Istoria unui vis” este o carte eveniment, o carte mărturie scrisă cu ,,sânge de poet”. Un dar frumos şi necesar, o cronică a unei stări de spirit unice, mirobolante. O poveste pe care Vali Şerban a scris-o cu talent şi dragoste mare, deşi, este evidentă detaşarea autoimpusă a autorului. Care scrie emoţionant, aşa, să înţeleagă toţi cei care aparţin aceleiaşi familii spirituale, fie că au trăit sau nu, în aura Cenaclului ,,Flacăra”: ,,Ne era cald şi bine, eram plătiţi regeşte, eram iubiţi, eram admiraţi, eram respectaţi, eram invidiaţi, dar şi cântam ore întregi în ploaie, în ger, li-ar fi trebuit să fim plătiţi împărăteşte, nu regeşte, şi eram persecutaţi, eram înjuraţi, eram dispreţuiţi, eram scuipaţi...”
Nu mi-am propus să reflectez în aceste impresii de cititor, detaliile, nuanţele, arhitectura subtilă a acestui volum, ci doar să invit la lectură. Şi să îi mulţumesc frumos scriitorului Vali Şerban pentru bucuria unei zile în care am vrut să dau folkul mai încet şi m-am trezit personaj mut într-un film de cea mai bună calitate.
