După Paraclet, Freddy Gârbaci se pregătește să ne mai uimească încă o dată. Cartea care se coace acum la Editura RAO se numește Filmul despre o lume nebună. La sfârșitul lecturii îți vei spune asemenea autorului:
„Ca să te hrăneşti, ucide. Ca să omagiezi, ucide. Ca să pedepseşti, leagă şi ucide. Ca să fii nefericit, râvneşte. Ca să fii auzit, regretă. Ca să fii ascultat, ucide. Ca să fii util, abţine-te. Ca să te bucuri, sărăceşte-i pe alţii. Ca să-ţi scazi potenţialul, ascultă-ţi învăţătorii. Ce trăieşti e rezultatul unor combinaţii. Peste tot, pe ecranele din casele oraşelor, se succedau îndemnuri de sărbătoare: gustaţi din carnea animalelor voastre, ele nu sunt capabile de ripostă; opriţi-vă din muncile care v-au înnobilat ca pe dobitoace; tolăniţi-vă şi luaţi cunoaştere din ecrane; ospătaţi-vă din carnea perechii voastre legitime, chiar de vă pare veche şi uscată; setea voastră cea mare doar cu pocale de jăratic astâmpăraţi-o, numărul de urgenţă va rămâne vizibil toată noaptea pe bara de jos a monitoarelor dumneavoastră.”
Un film de groază, nu ?, al cărui început rulează mai jos, prietenul meu mi-a făcut bucuria de a-l prezenta eu în premieră.
****
Acum mă aşez pe scaunul din dreapta şoferului şi cred că, încă, nu am decis să deschid ecluze pentru şuvoaiele distrugerii, nu îmi dau seama că vechii şi noii zei – să zicem membrii familiei Zeus, rude de sânge sau prin alianţă – nu se pricep să existe cu scopul visat de noi, acela de a capta razele iubirii umane şi de a răspunde neobositelor pretenţii ale strâmbilor care calcă drept. Lipsa sensibilităţii structurale a membrilor familiei rugate este cea mai mare dezamăgire a mea, le-am spus-o încă de când l-am condus la poarta lumilor pe Claudiu. Îmi menţin poziţia, stau separat şi înghit toată greaţa şi groaza pe care mi le inspiră spectacolul, chiar dacă îl aud pe şofer declamând un Hypnos ajută! Tip practic, şoferul şi-a luat hapul şi poate să ţină volanul în linişte, inutil să-i pretinzi să se trezească şi să conducă lucid...
Încă nu ştiam cum e să-ţi zvârcoleşti agonia pe pământul rece, să cauţi consolări cu ultima încordare, să te vezi resorbit în negură cu gândul că eşti sediment la nimic. Clipa în care am aflat că pământ şi ceruri sunt grădina lui nimeni, „vă place această grădină?“, o credeţi a voastră?, ei bine, s-ar putea să fie accidentală, să fie doar o variantă, căscaţi ochii la progeniturile voastre indolente, la zeităţile voastre absente, să nu v-o distrugă .
Nu-mi mai venea să duc nimicul la ceremonia botezului, să-l bag în apă şi să zic micuţul ăsta zdravăn să fie cunoscut ca Urgia Oarbă...
Ce puteam să gândesc atunci, pe locul mortului, în timp ce ventilatorul sufla căldură? Că o bună parte a planetei, preaplecată uneia dintre culturile monoteiste, va sărbători, peste nişte zile, naşterea ultimului membru al familiei sus-pomenite, un triplet cu puteri împărţite, certat cu toată familia, în parte înălţat, în parte prezent şi viu, dar greu de distins între toate figurile reprezentate. Certitudine, mă gândeam, nu putem afla. Uciderea organizată rămâne un ritual al ciudei. Ştii că se iveşte câte un prilej de bucurie nemăsurată după frecvenţa strigătelor de pe urmă ale animalelor cu beregatele retezate. Ce mai pocitanii au lăsat în urmă toţi răscumpărătorii... Ce set de valori! Ca să te hrăneşti, ucide. Ca să omagiezi, ucide. Ca să pedepseşti, leagă şi ucide. Ca să fii nefericit, râvneşte. Ca să fii auzit, regretă. Ca să fii ascultat, ucide. Ca să fii util, abţine-te. Ca să te bucuri, sărăceşte-i pe alţii. Ca să-ţi scazi potenţialul, ascultă-ţi învăţătorii. Ce trăieşti e rezultatul unor combinaţii. Peste tot, pe ecranele din casele oraşelor, se succedau îndemnuri de sărbătoare: gustaţi din carnea animalelor voastre, ele nu sunt capabile de ripostă; opriţi-vă din muncile care v-au înnobilat ca pe dobitoace; tolăniţi-vă şi luaţi cunoaştere din ecrane; ospătaţi-vă din carnea perechii voastre legitime, chiar de vă pare veche şi uscată; setea voastră cea mare doar cu pocale de jăratic astâmpăraţi-o, numărul de urgenţă va rămâne vizibil toată noaptea pe bara de jos a monitoarelor dumneavoastră.
Priveam refuzându-mi cuprinderea în cuvinte, aproape ieşit de sub tirania spaţiului-timp, un peisaj îngheţat, respingător, gândind că nicio fiinţă umană n-are să capete abilitatea integrării în natura care este distanţă esenţială, abis. Poate particule din cei stinşi; noi, cei şapte miliarde de vii, am putea dărui universului un nou lanţ muntos perisabil, în caz că ne-am hotărî să intrăm ca grup în cartea recordurilor, în calitate de decedaţi simultan. Suntem undă, sau corp? Ştiinţa vrea să-mi explice că nici nu eram acolo când a murit Claudiu, că în mine nu mai există niciuna dintre particulele care au asistat la execuţie... Azi sunt făcut din înlocuitori, nu-i drăguţ?... Mă continuă filmul din minte, mă stabilizează falsele amintiri... Sigur că aceste reflecţii, trebuia să-mi dau seama, aparţineau cuiva sortit să nu ajungă la destinaţie, cuiva instalat în programul greşit. Îmi gândeam nefiinţa, fără să ştiu.
Am rămas cu frânturi de gând, zdrenţe, petice pe care nimeni, niciodată, nu se va pricepe să le coasă într-o aparenţă de produs finit. Ca să fiu accesibil, ar trebui să mă prezint schematic. Să propun câteva rubrici şi să le completez pe scurt. Nu-mi iese. Vă las un puzzle absurd, un joc fără reguli şi fără cheie, propriile-mi întrebări de colecţie, fără umbra unui răspuns... Bine că reflecţiile nu se întind, că nu pot trece liber prin filtrele acţiunii. Încă un pic. Senzaţie de lehamite şi fugă de la locul cugetării ratate, gândeşti: crepuscul şi frig, şi luminile îngălbenite ale farurilor, şi mâini învineţite, strâmbe, butucănoase, palide sau delicate, toate îndesate în buzunare presărate cu resturi de seminţe lipite de monezi metalice unsuroase, şi picăturile de noroi care pietrifică stofa până aproape de genunchi, sintetizând dezinteresul din mersul needucat, şi invitaţiile la bucurii şi ţopăieli tâmpe, şi vocea şansonetistului care şopteşte într-o pereche de difuzoare, obsedant şi ilogic, amestec de muzică şi lacrimi, că în fiecare seară piere o zi care plânge, o zi în care s-a plâns şi încă se plânge?, o zi supărată – dacă o zi ar avea sentimente – că n-a clintit niciun bob de semnificaţie în oamenii care şi-au făcut obicei din a se admira în oglinzi.
Am de consemnat monotonia unei şosele pustii şi lipsa mea spirituală de pe locul din dreapta şoferului, în ciuda aparenţei fizice. Mă simţeam ca o Fata morgana inconsecventă, carcasă verificabilă, sufletul – o iluzie. Mergeam pe o cale trasată la sol, potrivit indicatoarelor drumul ducea în capitala statului, scopul era să caut apartament de închiriat. Mă suisem în maşina unei cunoştinţe de-a mamei, lângă un şofer profesionist. Primul lucru pe care l-am observat a fost că de suportul oglinzii retrovizoare spânzurau trei cruci, un dezodorizant şi un adidas în miniatură. Încrederea mi-a scăzut. Mama nu m-a lăsat să plec singur cu Toyota veche, pentru că se circula în condiţii de iarnă, iar experienţa mea pe şosele nu i se părea relevantă.
Mă simţeam de parcă un curent cosmic m-ar fi golit pe dinăuntru, pregătindu-mă pentru încercare. Oprisem să facem plinul. Mi-am luat un pachet de ţigări şi două beri la cutie. În următoarea jumătate de oră am înghesuit un poem pe spatele bonului de benzină. Pe urmă m-a luat ameţeala, credeam că din cauza unor serpentine. Şi senzaţia de altundeva, cum s-o descriu? şi gândul că suntem prizonierii circulaţiei mărfurilor şi ai propriilor vanităţi şi frici, când de la o specie inteligentă ai aştepta alt tip de aplecare... Reversul medaliei, pentru cine ştie cum arată medalia, fără a discuta despre performanţe: pietrei din şanţul acesta nu-i pasă, ea zace în nesimţirile proprii speciei de care ţine, pe margini de drumuri trasate de ăia de-au inventat direcţia şi munca. Piatră, ce cuvânt durabil! Aici s-au găsit unelte din neolitic, îmi spune omul de la volan, arătând spre dreapta. Arme automate? Grenade? Sprayuri paralizante? Schije de bombă H? Vreun accelerator de particule? Nu-l bag în seamă, mă gândesc tot la pietre. Privesc prin parbriz imobilitatea unei crengi îmbrăcate în gheaţă şi ştiu că ar trebui să fiu mai atent la piatră, s-o folosesc când vreau să-mi calculez o valoare, să ajung la spirit şi mişcare doar după ce înţeleg neclintirea... Piatra care cumulează anotimpuri şi ploi, imagini, civilizaţii, lacrimi, sânge şi excremente, primind cu aceeaşi muţenie atingerea sfântului, a eroului sau a criminalului: ceva trebuie să rezulte de-aici, vreo constantă a universului, o lege inaccesibilă fizicii, o splendoare abstractă care să dilueze aroganţa savanţilor. Îmi propun o ţintă uşoară, să-mi duc în casă o piatră, oriunde mi-ar fi casa, şi să mă uit la ea de câte ori mi se pare că lumea se află într-o fază de evoluţie rapidă, de salt tehnologic. În loc de televizor, să am o piatră mai mare. Îl întreb pe şofer dacă ştie vreo piatră frumoasă. Îmi răspunde că nu se pricepe. Vrei să dăruieşti un inel cu diamant? zice. Nu, omule, vreau să-mi iau o piatră de-asta care stă nefolosită pe marginea drumului. Ridică din umeri.
Mi-am dat seama ceva mai târziu. Creierul încerca să-mi deschidă ochii, să mă avertizeze, să mă facă atent să-mi feresc capul de piatră... Nu se mai practică lapidarea, fraiere, îmi vine să-i spun propriului meu creier, acum sunt metode subtile, subconştientul colectiv ţi-a trimis o premoniţie potrivită pentru ziua păcălelilor. Suntem la capacitate de măcel global, deţinem tehnologii mult mai rafinate. Unelte din neolitic, bleah!
Când înţeleg la ce se refereau gândurile bizare legate de pietre şi de crengi cu gheaţă, nu mai am ce face... E un moment dificil, bulversant, oricât ţi-ai fi pregătit consolarea că nimicul nu doare. Înțeleg ce înseamnă să te agăţi de o viaţă ajunsă într-unul dintre punctele finale potenţiale; clipa de neatenţie cu ochii şoferului închişi ca nişte obloane trase de frică, clipa care schimbă o lume, cea care conţine o maşină prinsă în dansuri bizare. Un viraj greşit, talpa apăsată până târziu pe acceleraţie, cine ştie... Maşina alunecă şi se răstoarnă, fără ca individul absent ce ocupă locul din dreapta şoferului să-şi poată elibera urletul de rămas-bun. E timp doar pentru stupoare. El are o privire mirată, unora le-ar părea inocentă dacă ar fi puşi în faţa chestionarului prealabil pentru stabilirea destinaţiei spirituale. Nici măcar nu simte şocul. Execuţia a fost rapidă şi fără dureri, doar că i se pare nefiresc să fie întors cu faţa spre cer. Creangă îmbrăcată în gheaţă deasupra, piatră în zona capului. El e, acum, o masă de organe disfuncţionale. Plus creier intact, probabil, dacă piatra n-a făcut ravagii. Conexiuni se mai fac, suficient pentru a înţelege. O să-l buzunărească în salvare, ca să-i stabilească identitatea şi să se ştie cine plăteşte zborul cu elicopterul SMURD. Să vadă dacă deţine conturi şi proprietăţi imobiliare, ori dacă are rude solvabile. Să-i scrie în fişă că se numeşte Eduard Stetco. Să sune la serviciul de evidenţă şi s-o caute pe mama, judecătoarea, cea care va cere să se deschidă dosar penal pe numele profesionistului şi pe urmă, neobţinând satisfacţie, va plânge iar pe colţurile birourilor funcţionarilor bancari, ca să facă faţă facturilor emise de spitale. Alte spitale, unităţi cu profil diferit de al celor care-l găzduiseră pe Claudiu.
Ciudat, am senzaţia că nu regret ceva anume, o viaţă care să-mi fi aparţinut, mă gândesc tot la Claudiu şi, vag, la alţi trişti. Eu ştiu de mult că sunt în locul greşit. Îmi spun că l-am văzut pe cerşetorul care-şi purta infirmităţile ca pe un trofeu şi am gândit că fac şi faceţi unul şi acelaşi lucru, că ne-am inventat supraumanul căruia îi cerşim. Dacă râsul nu mi-ar ascuţi durerea din coaste, i-aş arăta Urgiei Oarbe că ştiu să-i primesc darurile şi fără să cer îndurare.
Dar curajul nu ţine mult. Nu mi-a fost dată o despărţire demnă. Mă aud, mai târziu, ţipând de durere şi ştiu că n-am trăit decât pentru a înţelege morala filmului care mi-a rulat în faţa ochilor. Filmul despre o lume nebună. Şi toate iluziile încep să se rupă, pe rând, de sufletul meu. Le privesc ca pe un dans de frunze uscate şi nu mă pot gândi decât la cei care, mâine, mă vor jeli. Mâine, când planeta se va roti netulburat, fără ca eu să mai fiu, când oamenii din film îşi vor relua corvezile zilnice, mecanice, vor plânge sau se vor bucura pentru fleacuri, fără să ştie că doar cu o zi înainte eram alături de ei, că treceam pe lângă ei, simţindu-le vag prezenţa şi intuindu-le destinul. Le conştientizam apropierea şi mă alăturam lor. Iată-ne, bufoni ai demiurgului iubitor de circ, actori de parodie ademeniţi în capcanele raţiunii, mimi ai sentimentelor care nu sunt decât lacrimi pictate sub ochi. Tot ce am de pierdut sunt ei, oamenii înconjurători, cotropitori, vietăţile care-şi decid soarta scormonind căcatul acumulat în carcase, fiinţele care-şi servesc din fotolii raţia zilnică de cataclisme, destinşi că trăsnetul pică mereu în locuri îndepărtate, în ţinuturi cu locuitori mai mici, mai pociţi, mii de victime în Singapore nu fac nici cât pisica mea căzută de la etajul şapte, gândim blitz un „Sărmanii!“, un „Bieţii!“ strict formal, scos din compasiunea aflată pe cale de consumare, scos parţial şi dintr-o tainică bucurie a catastrofei, gândim, privim buletinul de ştiri şi bem din pahar, ne sâcâie o migrenă, apăsăm alt buton, localităţi evacuate după un incendiu de pădure, totul la şapte mii opt sute de kilometri distanţă, încercăm cu un deget apa din cadă, scoatem degetul din apă şi ni-l băgăm în nas, ieşim din baie uscaţi, punem cina la microunde, corectăm temperatura, bine că rezistăm pe când filmul altora s-a oprit, pe când ei au fost smulşi din tihna convieţuirii cu obiectele lor casnice.
Sunt singur, dar asta nu-i de mirare. În curând va sosi un reporter, îmi va ridica o pleoapă şi mă va întreba cum mă simt. Voi avea loc în buletinul de ştiri? Vor blura imaginea pentru ca telespectatorii să nu reclame devastări emoţionale? Dacă voi mai fi în putere, am să-i spun reporterului că refuz să fiu congelat şi dedicat ştiinţei viitorului – deja mi-e atât de frig! Încă sunt singur. Eu şi pământul susţinător, şi piatra de lângă cap, şi arborele zdrelit din care creşte o gheară ale cărei terminaţii reci îmi învăluie inima, singurul muşchi programat să pulseze ilogic, să împrăştie lichid în extremităţi, să nu ţină cont că lichidul poate fi înghiţit de pământ. Cum să fiu singur, cu atâţia prieteni? Pământul, piatra, copacul, gheara... Cuvântul „revoltă“ caută să-şi croiască loc spre buzele mele, dar nu-l las, ştiu că ar suna fals, steril, ca un gând de evadare dintr-o încăpere lipsită de uşi şi ferestre, ca lecţia de iniţiere în arta zborului, visată de râmă. Cu tâmpla lipită de pământul care voi fi, ştiu că nu există despărţiri şi nici înfrângeri, pentru că nu există criterii, limite, coerenţă, dimensiuni atestate, continuitate, fiinţele sunt în fiinţă, de la mic la mare, galaxiile se schimbă, se extind, se apropie sau se distanţează, universul îşi scutură leneş coama de stele şi ar fi impropriu spus că omenirea se naşte sau că dispare. Filmul este irelevanţă.
Simt că durerea cedează şi că ecranul începe să se întunece. Am să dispar în compensaţie, în chiar conceptul de compensaţie vreau să zic. Nu ştiu ce înseamnă asta, sunt gânduri frânte: Viaţa e în expansiune şi acţiunea se petrece pe bolovanul dependent de soare. Convulsie. Mi-e frică, scot un strigăt. Încerc să apuc ceva cu mâna, să-mi dau seama pe câte simţuri mă mai bazez. Expansiunea e oarbă, haotică, e amplificarea progresivă a consecinţelor unui accident, iar unde e accident nu poate exista raţiune, logică, plan cadastral, ne amăgim pentru a suplini absenţa semnificaţiei. Sau, altă posibilitate, cineva a profitat de planeta asta fertilă, cineva care se ascunde. Prin nimic sporim nimicul. Junghi, ţipăt. Mâna strânge un ciob. Simt. Cercetarea e vid, neputinţa o numim infinit. Da, crăp aici şi mă preocupă infinitul. Totul, indiferent ce vrem să înţelegem prin „totul“, tocmai pentru că transcende percepţia, adică accidentul, este finit. Sunetul? Sirenă. Aud. Ei, asta-i, mă vor întrerupe! Vor vrea să mă aducă înapoi, ca să evite anchetarea şi reportajul pe tema slabei reacţii a sistemului medical. Vor să mă ţină aici, pentru ei sunt doar o viaţă de salvat, abia aşteaptă să mă anunţe că am supravieţuit. Comportamentul individual trădează condiţia de componentă, nu de întreg – am să le spun chiar aşa, dacă voi mai fi lucid. Eu ştiu că nu contez. Frâne. Veşnica goană după sens, bănuiala că libertatea nu e posibilă, intuiţia că denumim raţiune, că spunem opţiune referindu-ne la ceea ce s-ar putea să fie condiţionare, traseu stabilit. Se deschid portiere. La mare distanţă, voci. Sursă de lumină intermitentă. Mă simt atins. Caută puls. Vreau să se termine, să nu mă ţină la infinit între lumi. Alt infinit? Infinitul îşi este propria explicaţie şi raţiune, în infinit nu pot exista accidente (ca al meu), angrenaje, obiecte utilizabile şi cu atât mai puţin entităţi raţionale intrinseci care să explice inexplicabilul, deci am o propunere: totul este finit. Păcat că n-am timp să le spun ăstora aplecaţi peste mine la ce m-am gândit. Mască de oxigen. Simt. Aud că fracturi. Am oase mai multe, dar mai mici decât aveam în dimineaţa asta, când m-am ridicat din pat. Am oasele reaşezate, mă tem că nu voi mai fi uşor de recunoscut. Ce-o să spună mama? Mi-e să n-o piardă şi pe ea, nu poate să reziste la infinit. Stai, alt infinit. Nu se poate, undeva s-a greşit. Infinitul divizibil nu poate fi infinit, infinitul locuibil nu poate fi infinit, infinitul gândit nu poate fi infinit. Îmi menţin propunerea: totul, ceea ce ne conţine, este finit. Nu cred că mama va înţelege. Oare ei ştiu? Aud că la trei. Mă simt luat pe sus. Ţine-l aici! aud. Degeaba, plutesc. Visez un copil. Un copil între jucării. Îşi ştie mama aproape, ridică o jucărie şi i-o arată, râzând. Copilul nu mă vede, dar sunt acolo, minuscul. Nici eu nu-l văd, n-am cum, sunt minuscul şi văd fiinţe şi lucruri minuscule, de prezenţa cărora copilul nu e conştient; pe copil doar îl visez. Eu şi fiinţele şi lucrurile minuscule plutim şi ne rotim în spaţiul interior al cubului albastru, dintr-un joc de cuburi multicolore. Eu şi fiinţele minuscule nu avem conştiinţa unei margini. Nu ştim că suntem într-un cub, doar visăm jocul de cuburi. Ne va fi, pentru totdeauna, peste puteri să-l vedem pe copil. N-avem nicio şansă să-i mărturisim ce am putut face în numele lui. Absolut niciuna, nici cea mai infimă şansă imaginabilă. Orice idee de relaţie personală ne-ar putea trece prin cap este absurdă. Copilul ridică de jos cubul albastru. Eu şi celelalte fiinţe minuscule visăm că un copil ridică un cub albastru. Copilul duce cubul albastru în dreptul urechii şi îl scutură. Eu şi celelalte fiinţe minuscule simţim că vine furtună, în timp ce visăm că un copil scutură un cub. Pentru copilul pe care îl visăm nu există furtuna. E linişte. Niciun clopoţel. Aer pur. Ce s-a întâmplat cu vocile? Nu mai aud. Imaginile au dispărut de pe ecran. Cred că respir rar. În cubul albastru se agită, tăcut, toate impurităţile inobservabile. Nu ştiu dacă lângă mine mai sunt alte fiinţe minuscule.
Şi pentru că, în curând, inima mea poate înceta să mai bată pe pământul din universul de faţă, iar lacrimile mi-au îngheţat de mult pe obraz, îmi rechem conştiinţa şi încep să concep planul unei vieţi paralele, o viaţă ceva mai durabilă.
