Povestea e chiar terifiantă şi sună cam aşa:
Maria de Luz Cervantes, o mexicancă de 27 de ani a rămas în pană de maşina în deşertul Monegros, zonă nisipoasă dintre Zaragoza şi Huesca, două oraşe din Spania.
Se hotărâ să meargă în prima localitate să-şi sune bărbatul că nu va ajunge până seara în Barcelona - să înţelegeţi că în anii 50 nu existau mobile. Dar nimeni nu oprea la semnele ei disperate.
Maria fusese până în urmă cu 2-3 ani actriță de varietati. Cu ceva succes, jucase prin cateva mici teatre din Barcelona. Îl cunoscuse apoi pe Saturno, un magician de circ şi traiau din micile angajamente prin tot felul de locuri din jurul Barcelonei. Şi în seara aceea aveau trei angajamente dar - ghinion! - ea nu avea cum să mai ajunga la timp.
Tocamai atunci opri un autobuz. ”N-am nevoie decât de un telefon”, ii spuse ea soferului.
Autobuzul era plin “de femei cu vârste incerte şi de conditii diferite.” Nu i se păru nimic ciudat.
Iar peste un timp autobuzul intra “într-o curte pietruita a unei cladiri imense si sumbre.”
Coborâră toți, iar Maria ceru să fie condusă la un telefon. Sigur, i se spuse, imediat dupa care fu împinsă intr-un hol uriaş. O femeie cu chip sever începu să le facă prezenţa. Maria nu apărea pe nicio listă. Nu întelegea ce se întamplă. Maria le explică că ea doar voia să dea un telefon, barbatul ei o aştepta la Barcelona.
Cea care părea şefa îi spuse cu blândeţe:”Dacă o să te porţi frumos o să poţi da un telefon. Dar nu acum,mâine”.
Maria vru să protesteze, ceru să plece dar fu imobilizată şi cineva veni şi-i înfipse în braţ o seringă cu somnifere. Când se trezi dimineaţa văzu că este legată de mâini şi de picioare de barele de fier ale unui pat.
Nu întelegea înca că ajunsese într-un spital de nebuni.
La Barcelona Saturno înca o aştepta. Dar mai ştia un lucru:de trei ori,de când o cunoscuse,ea fugise de acasă. Şi se intorsese de fiecare dată. Fugise şi acum? Aşa se pare...Şi-l cuprinse o gelozie cruntă.
Trecuseră deja şase luni.Începu să se obişnuiască cu viaţa de ospiciu. Mai puţin cu nopţile lungi în dormitorul uriaş cu zeci de femei ce urlau în somn. Ea intreba:Unde suntem?
Şi-o voce lugubră îi răspundea: În străfundurile iadului.
Cam în vară, într-o dimineaţă, nimeri într-o cameră în mijlocul căreia se afla o masă. În colţ, un telefon.
“Atunci formă şase cifre, atât de încordată şi de grăbită, că n-a mai fost sigură dacă acela e numărul de acasă. Aşteptă cu inima bătându-i nebuneşte in piept, auzi sunetul familiar cu tonu-i avid şi trist, o dată, de două ori, de trei ori şi auzi, în sfarşit, vocea barbatului vieţii ei din casa în care ea lipsea:
-Alo?
Trebui să astepte sa i se dezlege nodul de lacrimi ce-i stătea în gât.
-Iepuraş, iubitul meu, suspina.
Lacrimile o năpadiră. La celalalt capat al firului se lăsa o tăcere scurtă si înspaimântată,iar vocea înflacărată de gelozie slobozi cuvântul: Curvo...
Şi închise brusc”.
În noaptea aceea Maria făcu o criză de furie,fu stropită cu furtunul de apă rece şi închisă în celula nebunelor furioase.
Peste un an reuşi să-i trimită o scrisoare lui Saturno. Să vină să o scoată din sanatoriul de nebuni. Uimit,bărbatul veni în prima duminică. O iertase că îl părasise,încă o iubea. Directorul îi spuse că Maria e nebună, nu se mai poate lecui. Ştiti,explica el, această boala vine pe neaşteptate. Mergeţi să o vedeti ,nu o contraziceţi dar Maria rămâne aici.
“Maria stătea în picioare lângă o măsuţa cu două scaune şi un vas de flori gol. Era limpede că se pregătea de plecare cu groaznicul ei pardesiu roz de culoare frez şi cu nişte pantofi nenorociţi pe care-i primise de pomană.(...)
-Cum te simţi? o întrebă el.
-Fericită că în sfarşit ai venit iepuraş,spuse ea. Am vazut cu adevărat moartea.(...)
- Acum toate astea au trecut,spuse el mângâindu-i cu degetele cicatricile recente de pe faţă.Eu voi veni în fiecare sâmbată,ba şi mai des,dacă-mi da voie directorul.Ai să vezi că totul o să fie bine. Ea îşi aţinti privirea îngrozita în ochii lui.”(...)
- Pentru Dumnezeu iepuraş! exclamă ea uluita.N-ai să-mi spui că şi tu crezi ca sunt nebună?
- Cum de-ţi trece aşa ceva prin cap? zise el încercând să râdă . Dar e mult mai bine pentru toţi să stai încă o vreme aici.
- Dar ti-am spus că am venit doar să dau un telefon! spuse Maria”
El a mai venit de multe ori la sanatoriu dar Maria a refuzat să-l mai vada. El credea ca ea e nebună. Dupa un timp,bărbatul a renunţat să mai vină.
Peste câţiva ani spitalul a fost demolat şi nimeni nu mai ştie ce s-a intamplat cu Maria,cea care voia sa dea un telefon.Probabil a fost dusă la alt sanatoriu.
Ultima dată când o văzuse o cunoştinţă de-a lui Saturno părea a fi lucida şi împacată cu liniştea de acolo.
Există destin? Exista lucruri atât de banale că dau peste cap o viaţa şi o fac să fie tragică?
Povestea e relatata de Gabriel Garcia Marquez în “Am venit doar sa dau un telefon”.
