Însă câţi călugări îşi vor fi asumat regimul unei diete vegetale e mai greu de aflat. Se pare că există mânăstiri, mai degrabă schituri izolate, care îşi asumă ca rânduială penitenţa alimentară, cu accentul pe un regim bazat doar pe vegetale. Dar şi aici tentaţia „fruptului oprit” există. Asta reiese din povestea ieromonahului Gherasim, de la 7 februarie 1785, ajuns, după lungi peripeţii, la schitul Agapia Veche, în deal, „la pustietate”. În acest loc depărtat şi izolat, ieromonahul Gherasim trăieşte ca un pusnic. După 30 de ani de călugărie este rugat să lămurească problema regimului său alimentar, care mai conţinuse şi carne. Simţindu-se vinovat, cu teamă, cere mitropolitului Moldovei „dezlegare la puţin”, pe acolo negăsindu-se nici măcar „oloiu”. Aşadar, doreşte înscrierea într-un post suportabil, apropiat de cel al laicilor.
Cu dragoste de mâncare, băutură şi femei, Eufrosin Poteca nu este decât un visător, grăbindu-se să îmbrace o haină monahală, care apoi i se pare cam nepotrivită cu statutul lui. „Eram foarte păcătos înaintea lui (mitropolitului Grigorie), nu atâta pentru că mâncam şi beam, nu pentru că nu păzeam la beserică băbeşte, nu pentru că mă uitam cu dragoste la fete, ci pentru că propovăduiam neîncetat legea dreptăţii, iertarea robilor şi învăţătura preoţilor”, notează Eufrosin Poteca o scenă petrecută în preziua plecării la Pesta (1828), când mitropolitul Grigorie refuză să-i dea binecuvântarea.
Cei mai mulţi călugări, însă, după multele zile de post apelează la verdeţurile de primăvară „îndulcite” cu un pic de untdelemn, cu fasole, linte, ceapă, varză, măsline însoţite de multă mămăligă şi din când în când cu ceva bucăţi de pâine. La această mâncare sărăcăcioasă se adaugă, în zilele de dulce, puţină carne, unt, brânză, peşte.
Totuşi, în mânăstirile sau schiturile cu putere economică mare, la masa călugărului se ospătează mai toţi săracii locului. Săracul încă e prezent în memoria tuturor ca un apropiat al divinităţii. Pomenile şi milele acordate calicilor, mişeilor, ticăloşilor, săracilor, care sunt tot atâtea întruchipări ale sărăciei, fac parte din datoria oricărui creştin şi contribuie la netezirea drumului spre rai. Astfel, în 1839, biserica Domniţa Bălaşa hrăneşte zilnic 34 de văduve, aflate cu locuinţele în curtea bisericii, fiecare primind câte o jimblă pe zi.
Pe de altă parte, hramul este un bun prilej de a sătura o parte din calicime. Pe 12 decembrie 1773, când are loc sărbătoarea Sfântului Spiridon, mânăstirea cu acelaşi nume din Iaşi organizează un praznic şi dă de mâncare celor mulţi, 540 de săraci primind o pâine şi o para. Dar cum praznicul nu este doar pentru cei săraci, călugării mânăstirii, în frunte cu vlădica, adică părintele mitropolit, se ospătează cu confeturi, cafele şi vutci din cele bune, cu dulceţuri.
La mânăstirea Neamţ, hramul, sărbătorit la Înălţarea Domnului, adună credincioşi din toată Moldova. De pildă, la hramul din anul 1778, boierul Costache Caragea numără peste 3000 de credincioşi, hrăniţi cu pâine, peşte şi “vin mai prost”, în timp ce boierii şi boieroaicele primesc „carne, găini, păseri, peşti, pâini albe alese, vin şi zaharicale”. Curat „precum în cer, aşa şi pre pământ!” (Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )
