Scriu despre Carmen Watkins, pentru că de la prima vedere, m-a cucerit omul. În atmosfera frumoasă şi caldă a unor seri de muzică şi poezie, în care, uneori, orgoliile erau disproporţionate, Carmen Watkins s-a prezentat modestă, răbdătoare, părea că de orgolii sau trufii nu are habar iar de faptul că scrie foarte bine, nici atât. A lecturat calm, frumos, curat, sincer, atrăgându-şi adeziunea şi aplauzele publicului. Autoarei nu i-am spus, dar am simţit atunci, bucuria adâncă a certitudinii că există poeţi, născuţi, nu făcuţi. Care scriu precum ar respira, care nu aşteaptă nici elogii, nici chemări la rampă, care se exprimă pur şi simplu, dezvăluind o parte a fiinţei, prin cuvânt.
Din omul Carmen Watkins, mi-a rămas încrustat pe retină, zâmbetul său binevoitor şi generos. Ştia să asculte, ştia să admire şi să aplaude, avea răbdare binevoitoare în faţa circului colorat al lumii artistice. Circ, ca formă de spectacol, în care se riscă, se merge pe sârmă şi se râde sub farduri de lacrimi. Am vorbit puţin cu ea, atât cât să aflu că a copilarit la Cugir, a studiat baletul şi că viaţa i-a dăruit de foarte tânără, experienţa scenei. A fost balerină, a interpretat roluri, la Teatrul de Stat de Estradă din Deva. Când a fost angajată, avea doar 18 ani, prin urmare, ne putem imagina că arta i-a dat semne. Urma să îi devină destin.
Poezia o purta în fiinţă, în vintre, în acel ,,dincolo de ce se arată” al artistei din ea. Poezia se scria singură, în biocâmpul autoarei, urmând să o transmită, cândva. Poezia era poate, chiar viaţa ei, al cărei cronicar modest şi subtil, s-a arătat în versuri. Prin urmare, căci după scrierea durere, urmează publicarea vindecare, Carmen Watkins a debutat cu volumul ,,Vând vise”. Un titlu exprimat simplu şi direct, care dă seama despre anvergura bogăţiei onirice care o stăpâneşte.
Am în faţă, recentul său volum, Cromatica sinelui. Este o carte bilingvă, poemele scrise în română au în oglindă şi varianta tradusă în engleză. L-am citit cu empatie, bucurie şi admiraţie. Da, este o autoare esenţializată în limbaj, nu caută artificii stilistice, nu complică textul. Transmite şi reuşeşte să emoţioneze, prin sinceritate şi curăţenie a versului. ,,Absent e soarele şi râde norul/ ironizând un sentiment latent”, iată o stare splendidă, edificatoare pentru poeziile cu rimă clasică, pe care poeta le scrie firesc, limpede şi cursiv. În sensul că nu forţează rima de la sfârşitul versului, ci pare că acesta curge, cumva, ca o muzică... Pentru că în adn-ul acestei artiste, se armonizează dansul, implicit muzica, versul şi culoarea. Cromatica nu este doar o figură de stil, Carmen concepe şi realizează pictural, bijuterii reale, mici opere de artă.
În existenţa unei poete luminoase şi binevoitoare, apar, uneori, ,,labirinul decepţiilor”, „port pentru suflet.” Cred că este acea căutare benefică, până la urmă, în finalul căreia, durerile sunt pedagogice şi devin text frumos.
,,Cu corzile vibrând sub arcuşul destinului- lacrimi de sunet” . Mi se pare un vers concentrat, un haiku aproape, suficient să exprime intensitatea trăirii autoarei. Este doar un fragment dintr-un poem, în care Carmen Watkins trage încet cortina de pe conturul sufletului său. În această carte, expresiv numită „Cromatica sinelui”, ne spune că este, ne spune că în proximitatea noastră arde un om dăruit plenar cotidianului, pe care încearcă să îl proiecteze în euforia normalităţii. A entuziasmului de a fi, pur şi simplu. În interiorul căruia, însă, răni şi disperări nerostite zămilesc poeme.
Carmen Watkins este, aşa cum merită, o femeie iubită. Nu scrie din jalea de a fi părăsită sau respinsă. L-am întâlnit, de puţine ori, pe soţul său, Hugh Watkins , din care mi-a rămas tot un halou de gentileţe şi seninătate. În poemul ,,Hugh”, Carmen scrie splendid: ,,Gravat pe suflete pereche/ Hrisov de dragoste străveche.”
Este pentru prima dată când pot spune: ,,am întâlnit şi poeţi fericiţi.” Carmen Watkins ne demonstrează prin versurile sale că poezia se poate zămisli din profunzime, adâncime, empatie şi, pur şi simplu, bucuria divină de a scrie. Carmen Watkins este o poetă care ar trebui să se ia în serios.
Să publice, să apară, să recite. Eu, una, o voi aplauda din tot sufletul!
