Cine nu-l ştie pe nea Rică, zis Tamango? Poate n-a fost cel mai bun portar pe care l-a avut naţionala României, însă, cu siguranţă, a fost şi este cel mai cunoscut şi cel mai îndrăgit personaj (sub toate aspectele, nu numai cel sportiv) din fotbalul românesc.
Nu e copil (mai ales în cartierul Giuleşti) care să nu-l ştie pe „nea Rică”, nu e microbist în vârstă, hârşâit prin sute de meciuri văzute pe stadion sau la televizor, care să nu-şi scoată pălăria şi să nu-l salute pe marele Rică.
E hâtru, e vesel tot timpul, e blând şi bun ca uriaşul din poveste, e plămădit din bancuri şi glume şi e iubit, cum toţi fotbaliştii tânjesc să fie. E Rică, „fante de Giuleşti”!
Cândva, regretatul ziarist Florin Condurăţeanu i-a făcut un admirabil portret: „Rică apăra şuturi pe care nimeni nu bănuia că pot fi apărate, plonjoanele lui de felină alternau însă cu ieşiri din poartă şi driblinguri de circ făcute în mijlocul terenului, încât un mare antrenor din străinătate a afirmat că, dacă ar fi avut un astfel de portar excentric în echipa lui, l-ar fi împuşcat de la primul meci.
Răducanu a intrat şi-n Cartea Recordurilor, fiind singurul portar din lume surprins în ofsaid, atunci când făcuse o incursiune de atacant în careul adversarilor. Iar bancurile îi scapă din gură lui Rică, asemeni cojilor de seminţe de bostan cu sare sparte în dinţi pe stadionul Giuleşti”.
Pe de altă parte, hâtru cum îl ştim, Rică îşi fasonează singur imaginea: „M-am născut la Vlădeni, pe 10 mai 1946, în Feteşti, Ialomiţa, dar am fost adus de tata în Bucureşti şi asta a fost soarta mea. Am muncit, am avut răbdare, şi am ajuns încet-încet portar, dar am jucat mereu pentru spectacol şi astfel am ajuns în echipa mare a Rapidului.
La începutul carierei mele fotbalul era un mod de viaţă, de aceea românii ajungeau departe pentru că munceau şi prin sport făceai carieră. Atunci fotbalul se juca pentru spectacol, nu pentru bani. Îmi pare rău că fotbalul nu mai este aşa spectaculos, nu ne mai calificăm, avem un stadion extraordinar acum şi ne uităm la alţii cum joacă pe el.
Mă bucur că am un stil anume şi cu asta am cucerit oamenii, sunt un om bun, care a trecut prin multe în viaţă, şi cu bune şi cu rele. Lumea nu ştie că am fost de două ori în comă, o dată am avut accident cu maşina (m-am trezit după două zile) şi a doua oară, în timpul unui meci, am fost accidentat şi m-am trezit la spital. Bine că m-am trezit!
Astea sunt riscurile meseriei. Acum, fotbaliştii vor să câştige mulţi bani, dar, dacă s-ar putea, să iasă pe teren fără să transpire, fără să intre vreodată cu piciorul în gips. Eu nici acum nu pot dormi noaptea de dureri, mai ales când e frig. Aş vrea să trăiască toată lumea bine, să aibă fiecare încredere în şansa lui, pentru că toţi avem o şansă în viaţă, dar fără să munceşti, degeaba, nimic nu cade din cer!”
Ca fotbalist, a debutat în divizia A, cu Rapid Bucureşti, în 1966. A fost „dragoste la prima vedere”, astfel încât a rămas să joace pentru Rapid timp de 10 ani, câştigând Campionatul României, în 1967, şi Cupa României, în 1972.
Ce vremuri erau atunci, ce galerie, ce suporteri avea Rapidul! Mai ales că în „echipa de aur” erau Neagu, Lupescu, Dumitru şi Dan Coe. Şi Rică era printre ei!
A fost primul portar român care reuşea să marcheze într-un meci oficial şi primul care avea să fie pris în ofsaid. După perioada jucată la Rapid a câştigat Cupa României, în 1979, cu Steaua Bucureşti.
Totodată, a fost în poarta României la Campionatul Mondial din Mexic, 1970, şi-a strâns 61 de selecţii pentru echipa naţională a României, între anii 1967-1978. La apusul carierei a jucat pentru echipele Autobuzul şi Spartac Bucureşti în ligile inferioare.
Peste toate, însă, a trecut umbra timpul, iar peste Rică Răducanu au mai trecut nişte ani, s-au mai stins nişte zâmbete, au mai lăcrimat nişte amintiri. Dar viaţa merge înainte!
Astăzi, năzdrăvanul, şugubăţul, marele portar, fosta glorie a Rapidului împlineşte 77 de ani. Să-i urăm numai de bine, viaţă cât mai lungă, multă sănătate, bucurii lângă cei dragi, veselie cât mai multă şi să-i mulţumim pentru toate momentele frumoase oferite , pentru toate emoţiile care ne încercau în alte vremi de mult apuse. La mulţi ani, Rică Răducanu! La mulţi ani, Tamango!
