A fost şi rămâne, poate, cel mai iubit jucător al Stelei din toate timpurile (mai ales în perioada de glorie a echipei), cel care a făcut celebru tricoul cu nr. 7, jucătorul care știa să se impună și-n cadrul echipei și-n rândul adversarilor. I se spunea „Fiara” pentru dăruirea din teren, și-avea o răutate (în sensul bun!) și-o agresivitate în joc, care-l făcea de temut pentru oricare apărare adversă.
Portarii aveau vise urâte în noaptea dinaitea oricărui meci cu Steaua București, orice acțiune a sa de atac semăna panică printre fundași, asta deoarece șeptarul nostru „tăia” la ei, fentându-i, ca la șeptic, ducând de multe ori echipa la victorie chiar de unul singur. După retragerea sa, Stelei i-a lipsit un astfel de atacant. L-a căutat ani de zile și-l mai caută și astăzi...
S-a născut la 5 aprilie 1964, în Brașov, și-a început să joace fotbal , la numai 13 ani, pentru Steagul Roșu Brașov, urmând ca la nici 18 ani să debuteze în Liga 1 într-o partidă disputată de Brașov împotriva celor de la CS Târgoviște. În 1983 ajunge la Steaua, Emeric Ienei fiindu-i primul antrenor la noua sa echipă din Ghencea. Se impune rapid și, în primul său sezon în tricoul Stelei (83/84) bifează 32 de prezențe și 13 goluri, fiind golgeterul echipei.
De atunci, a câștigat de 10 ori Campionatul cu Steaua (1985, 1986, 1987, 1988, 1989, 1995, 1996, 1997, 1998), 7 Cupe ale României (în anii 1985, 1987, 1988, 1989, 1996, 1997, 1999), o Cupă a Campionilor Europeni (1986) și Supercupa Europei, fiind singurul jucător român care atinge o asemenea performanță. Evident, cel mai important gol al carierei sale rămâne cel înscris din penalty în poarta celor de la FC Barcelona, în neuitata și unica noapte de 7 mai 1986, de la Sevilia, când Steaua București a devenit Campioana Europei, performanță neatinsă de vreo echipă românească.
Pe de altă parte, cu un umor amar, după ultima finală de cupă europeană disputată pe 24 mai 1989, împotriva lui AC Milan, și pierdută cu 4-0, Lăcătuș ar fi zis: „Domnule, noi am vrut să jucăm ceva fotbal, dar dacă mingea era numai la ei...?!” Să nu uităm că în acea perioadă, la AC Milan, evolua tripleta Rijkaard-Gullit-Van Basten.
Între anii 1990 și 1993, Lăcătuș pleacă în străinătate evoluând în Italia, la AC Fiorentina, apoi în Spania, la Real Ovideo. După câțiva ani revine la Steaua și-și încheie activitatea de fotbalist, în anul 2000, la FC Național București. Rămâne însă simbolul Stelei, cel ami iubit jucător al echipei din Ghencea, atacantul care-și dădea sufletul pe gazon și cel care dădea dureri de cap netratate cu antinevralgic oricărei echipe, indiferent din ce fotbal cu tradiție ar fi venit.
Ca antrenor, Marius nu s-a mai ridicat la gloria și la înălțimea statutului pe care îl avea ca fotbalist. Și-a început cariera de tehnician la FC Național, a mai antrenat alte șapte echipe de fotbal românești, chiar şi Steaua, pe care a antrenat-o în două rânduri, ultima oară ajungând să antreneze echipa MApN-ului, CSA Steaua, nereuşind însă, în două sezoane, s-o promoveze din Liga 4.
Acesta a fost – cel puțin până acum – destinul de jucător și de antrenor al celui care a pus serios umărul la cele mai mari succese ale Stelei, al atacantului pentru care galeria cânta și scanda făcând rime: „Uite-acuș, uite-acuș, vă dă golu Lăcătuș”, al vitezistului care țâșnea ca o săgeată, înscriind goluri importante pentru cea mai titrată echipă a țării.
Astăzi, împlinește 59 de ani. Să-i urăm împliniri, multă sănătate, fericire alături de cei dragi și să-i mulțumim pentreu toate clipele de bucurie pe care ni le-a dăruit, făcându-ne să fim mândri că suntem români și mândri că ne-a fost cântat imnul național pe cele mai mari stadioane europene. La mulți ani, Marius Lăcătuș!
