Interpretă și compozitoare de clasă internațională, care a cântat alături de mari nume ale muzicii de jazz: Ella Fitzgerald, Duke Ellington, Quincy Jones, Bill Evans, etc., de departe cea mai bună voce de jazz pe care am avut-o vreodată, voce care a bucurat, încântat și cucerit lumea întreagă, Aura Urziceanu rămâne, după mai bine de jumătate de secol de carieră, personalitatea în fața căreia orice român e gata să aplaude și să-și scoată pălăria.
S-a născut la 14 decembrie 1946, în București, într-o familie de muzicieni și-a moștenit, în primul rând, de la ambii bunici talentul muzical, aceștia fiind apreciați violoniști de muzică clasică.
La rându-i, tatăl sau a fost și el violonist, membru în Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii, și-a îndrumat-o, inițial, tot spre muzica cultă. Aura a studiat de la cinci ani vioara și multă vreme n-a avut voie să cânte muzică ușoară în casă, considerată frivolă față de Brahms, Beethoven sau Ceaikovski.
A avut o scurtă atracție pentru balet, dar curând și-a descoperit vocea și faptul că „poate face ce vrea cu ea”. A învățat primele piese de muzică ușoară ascultând la radio generația de interpreți a epocii (începutul anilor 60): Aida Moga, Gigi Marga, Roxana Matei.
Își transcria piesele în caietul de muzică și, după ce se plictisea să să le cânte, începea să improvizeze plecând de la linia melodică și adăugând sunete onomatopeice textului original. Încă de pe atunci făcea jazz fără să știe!
După ce absolvă clasa de canto de muzică ușoară, condusă de celebra profesoară Florica Orăscu, la Școala Populară de Artă, își face debutul la Radiodifuziunea Română, în 1959, cu piesa „Vreau să cânt și eu la televizor”.
Avea numai 17 ani când Jean Ionescu, directorul secund al Orchestrei Simfonice Radio, a invitat-o într-un studio să asculte imprimarea unei variante orchestrale a unei piese pop americane, căreia Mihai Dumbravă îi scrisese un text cu titlul „Vreau să cânt și eu la televizor”.
Apoi i-a propus să înregistreze partea vocală. Piesa a început să se transmită intens la radio, cu un incredibil succes. De atunci, vocea inconfundabilă a Aurei a cucerit mai întâi țara și apoi lumea întreagă.
În 1969, participă la Festivalul de la Mamaia unde, deși iese pe primul loc la concursul de interpretare, juriul consideră că trebuie să se mulțumească numai cu locul doi, premiul întâi acordându-i-se lui Dan Spătaru (cu care a devenit prietenă ulterior).
Furioasă a vrut să plece acasă fără să ridice premiul, noroc însă cu mama sa care a convins-o să rămână. Oricum, pe Aura o aștepta America și o extraordinară carieră internațională.
Pe la 25 de ani i se oferă un contract în Germania, iar apoi primește o ofertă pentru un alt contract în America, două show-uri de televiziune care s-au prelungit atunci când publicul american a îndrăgit-o pe loc. A cântat ca invitat în concertul Duke Ellington Oechestra, apoi cu Quincy Jones, Thad Jones și Mel Lewis, mari nume ale jazz-ului american.
În 1971, pe când cânta cu Orchestra de Jazz din Toronto, l-a cunoscut pe muzicianul Ron Rully, un bărbat extraordinar, care avea să-i devină soț, având împreună un fiu, Elia Christopher.
Și, cu toate că de mulți ani este stabilită în America, inima Aurei a rămas iremediabil legată de România, unde vine destul de des. Cam așa s-a derulat destinul unei cântărețe formidabile, cântăreață pe care mulți și-ar dori-o, dar numai noi o avem!
Astăzi, cunoscuta, îndrăgita, unica, inegalabila interpretă împlinește 78 de ani. Să-i urăm cu toată dragostea tot ce e mai bun pe lume, imense bucurii lângă cei dragi, multă sănătate, fericire, și să-i mulțumim că a dus numele României în lume (mult timp umbla cu o hartă în geantă spre a arăta tuturor unde este situată pe glob țara ei de baștină!) și să-i spunem că am vrea să o mai vedem în concerte în țară. La mulți ani, Aura Urziceanu!
