Poezia este starea de graţie a unui fluture, zborul cu orizonturi albastre al unei păsări, drumul spre „pre-cuvânt”, vorba lui Noica, ce mută lucrurile în nemarginile lor. Poeţii sunt fluturi, păsări, seminţe de cuvinte, care germinează o dată cu ploile lungi de toamnă şi încolţesc binecuvântate de ploile primăverii. Câteodată, între aceste două anotimpuri, sunt geruri uscate, secetoase, când, pentru unii poeţi, poezia intră în hibernare. Dar e numai răstimpul în care pre-cuvântul urmează să ia forma desăvârşirii intrării în cuvânt. Chemaţi ploile primăverii!
Peste poetul Ioan Es Pop au trebuit să treacă multe anotimpuri până când, din sămânţa cuvântului, să se ridice lujerul subţire al versului bine închegat. S-a născut la 27 martie 1958, în Vărai, judeţul Maramureş, într-o familie cu mare daragoste pentru lectură, cu tatăl care citea vecinilor în nopţile lungi de iarnă, la lumina lămpii, din Alexandre Dumas, din Ion Creangă, dar şi din Dostoievski ori Tolstoi. Avea 5-6 ani pe când îl asculta fascinat!
Când, la rândul său, a învăţat să citească, a început cu „Amintiri din copilărie” şi nu s-a mai oprit. Citea până după miezul nopţii, citea pe drum ducând vitele la păscut, iar sătenii îl priveau ca pe un abulic. Dintr-o fudulie prost înţeleasă, în clasa a V-a, părinţii au hotărât să-l dea la Liceul de Muzică din Baia Mare (la 40 de kilometri de casă), numai aşa, ca să intre în competiţie cu copilul unui vecin, care cânta la vioară.
Iniţial, l-au pus să cânte la clarinet. N-avea suflu, aşa că l-au mutat la oboi. N-a mers nici acolo, aşa că a trecut la flaut. Zadarnic. Profesoara s-a supărat atât de tare, că i-a dat cu instrumentul în cap, până s-a rupt flautul. A fost însă remarcat de profesoara de română, care i-a dat încredere în el. A început să-şi ridice notele şi la geografie şi la istorie, dar era mai tot timpul corigent la matematică.
Văzând părinţii că nu face performanţă, l-au mutat mai aproape de casă, la Şomcuţa, unde o altă profesoară de română l-a chinuit cu gramatica. Termină liceul, face Facultatea de Filologie, secţia română-engleză, a Universităţii din Baia Mare, pe care o absolvă în 1983 şi urmează 6 ani de profesorat la ţară. Ia un premiu pentru literatură la Sighetu Marmaţiei, în 1986, care mai echilibrează puţin nemulţumirea de dascăl de provincie, căruia „i s-au urcat elevii în cap”.
În 1988 renunţă la profesorat, vine în Bucureşti şi se angajează pe şantierul de la Casa Poporului, ca muncitor necalificat. Începe însă să scrie frenetic, până noaptea târziu, întins pe patul de fier al unui cămin de nefamilişti. Acolo a început să se înfiripe volumul de versuri „Ieudul fără ieşire”, publicat în 1994, volum care l-a făcut celebru peste noapte, aducându-i premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România.
De aici, drumurile încep să se deschidă. Colaborează cu poezii la „Luceafărul”, „Nouăzeci”, „Tribuna”, „Astra”, „România literară”, „Vatra”, „Contemporanul”, etc., publicând peste 10 volume de poezie şi primind tot cam atâtea premii. În momentul de faţă, dacă l-ai întreba cum mai merge cu scrisul, probabil ar răspunde că e „în hibernare”, că poezia lui nu mai are aceeaşi „vână” ca la început. Pesemne aşteaptă ploile primăverii!
Astăzi, însă, valorosul poet împlineşte 59 de ani. Să-i urăm numai de bine, multă sănătate, bucurii lângă cei dragi, inspiraţie şi putere de muncă şi „primăveri ploioase”. La mulţi ani, Ioan Es Pop!
