Dăruit de Cel Sfânt cu un talent aparte şi o simţire muzicală pe care nu mulţi o au, Damian Drăghici se poate considera azi un om împlinit, împăcat cu sine, cu lumea şi cu Cel de Sus. Pus de multe ori la încercare ca biblicul Iov a trebuit însă să treacă prin multe pentru a ajunge la acestă stare de graţie divină!
Însă cu neţărmurita credinţă în Dumnezeu şi cu harul muzical pe care Acesta i l-a dăruit, a trecut prin toate, ajungând, din băiatul stingher şi singur pe lume, să fie acum cunoscut, recunoscut şi adulat de o lume întreagă.
S-a născut la 31 martie 1970, în Bucureşti, într-o familie de muzicieni, care de şapte generaţii nu s-au ocupat cu nimic altceva decât cu muzica. Aşadar, sămânţa melodică era încă de la naştere pusă la încolţit, ereditar, în el!
La început, a locuit într-o casă de pe Calea Griviţei, în apropiere de Gara de Nord, împreună cu străbunicii, cu bunicii, cu părinţii, cu mătuşi şi alte neamuri, în total vreo 13 suflete. E lesne de imaginat câtă libertate, dans şi voie bună se creea acolo, când toţi se puneau pe cântat!
Prin anii 80, Ceauşescu le-a luat casa şi i-a mutat la bloc. El a locuit cu bunicii, care l-au crescut cu infinită dragoste şi i-au asigurat liniştea necesară studiului. La trei ani a început să cânte la ţambal, dar s-a plictisit repede.
După 6 luni a trecut la pian, însă povestea s-a repetat, cu toate că dădea semne că ar fi fost extrem de talentat. Şi tot aşa, a trecut prin faza tobelor şi a basului, până când, la 10 ani, bunicul i-a cumpărat primul nai.
A început să studieze temeinic (după un „accident muzical” întâmplat la o cântare într-un ansamblu folcloric) şi-a ajuns să câştige de cinci ori Festivalul „Cântarea României”. Cu toate astea, având nevoie de bani (pentru că numai bunicul muncea), adevăratul botez al focului s-a făcut mergând la nunţi. Era rupt de oboseală la şcoală, însă nu s-a lăsat.
Cu şapte luni înainte de Revoluţie, pe la 18 ani, începe marea aventură a vieţii. Se hotărăşte să fugă din ţară, trece graniţa în Iugoslavia şi, după 4 zile şi 4 nopţi de mers pe jos, ajunge în Grecia, la Salonic. Nu avea cu el decât naiul.
În primul an nu i-a fost deloc uşor. Pentru a-şi câştiga existenţa, a trebuit să cerşească pe stradă. Uşor-uşor, însă, se pune pe picioare. Cântă ca organist într-un bar, trimite o casetă demo cu muzica lui unui producător din Olanda şi scoate primul său CD cu naiul. Aşa a început ascensiunea.
Într-o seară, în bar, cineva i-a spus că are mare potenţial şi că, la talentul său, ar putea studia jazz-ul la Colegiul Berkeley. În scurt timp, primea o bursă integrală şi pleca în SUA, terminând Colegiul cu Magna Cum Laudae în numai doi ani, în loc de patru cât ar fi fost normal.
Cântă cu mari artişti, scoate aproape 20 de albume şi participă ca invitat pe un album care a luat un premiu Grammy. Pariul cu sine era câştigat. De atunci, este de neoprit. Scoate albume, merge în turnee, susţine spectacole, ba chiar participă şi la longevivul Festival Folk You! Florian Pittiş.
De curând, în plină pandemie, a fost văzut la televizor cântând din nai, de pe balcon, vecinilor de bloc şi din blocurile alăturate, cerului, păsărilor, oamenilor de acasă şi bunului Dumnezeu, cu speranţa că vom depăşi cu toţii vremurile astea grele.
Astăzi, cunoscut de lumea întreagă, muzicianul de marcă, Damian Drăghici, împlineşte 50 de ani. Să-i să aibă parte numai de zile bune, multă sănătate, fericire lângă cei dragi şi să ne bucure pe mai departe cu muzica sa minunată. La mulţi ani, maestre!
