Coborâtori din neam de voievozi, locuitorii din jurul Târgoviștei și-au cinstit înaintașii lăudând pe Domnul. Și ca semn al prețuirii și credinței vin și azi cu miile să se închine la mândrele mănăstiri lăsate pentru pomenire.
În apropierea fostei capitale a Țării românești și la mică distanță de Mănăstirea Dealu, înălțată nu pe coamă de deal, ci sub deal, se află Mănăstirea Viforâta. Și oricât de tulburi sau viforite au fost vremurile, mănăstirea a rezistat cu semeția cu care domnii timpurilor vechi își conduceau la luptă micile armate pentru a înfrunta puhoaiele vrăjmașe. Cu toate astea, Sfânta Mănăstire a trecut și prin vremuri mai bune.
Primul ctitor, Vlad Înecatul (1530-1532 – înecat în Dâmbovița), construiește, în 1530, o biserică obișnuită apărată de un zid înalt, pătrat. Luptele fraticide, birurile grele, lăcomia boierilor, scumpele daruri făcute egumenilor greci de la Muntele Athos fac imposibilă dorința lui Vlad Înecatul de a face din Viforâta o ctitorie care să-i preamărească numele. Au urmat oștile princepelui Bathory și incursiunile turcești ce au cauzat mari stricăciuni.
În timpul domniei lui Matei Basarab, considerat al doilea ctitor al mănăstirii, lăcașul cunoaște o nouă înflorire. Se ridică Casa Domnească, în anul 1650. În 1713, domnitorul Constantin Brâncoveanu reînalță zidurile, construiește noi clădiri, reconstituie vechea pictură, devenind al treilea ctitor al mănăstirii. Tot Brâncoveanu pune meșteri italieni să zugrăvească figura întâiului ctitor Vlad Înecatul în dreapta ușilor de la intrare, iar Grigorie Brâncoveanu pune să fie pictat portretul lui Constantin Brâncoveanu. Așa se explică apariția, după 200 de ani, a chipurilor primilor ctitori în tablouri votive.
După cutremurul din 1940, patriarhii apropiați zilelor noastre au dispus (nu din averile proprii, precum slăviții domnitori de demult, ci din banii statului!) repararea și refacerea unor părți ale mănăstirii. Însă uitând de toate cele și închinându-se cu sârg Celui Sfânt, credincioșii se adună cucernici la Mănăstirea Viforâta și aduc slavă domnilor pământeni, ce au construit lăcașul, și Domnului ceresc, care-l ocrotește.
