Rânduite de sute de ani sub poalele munților, înfășurate cu brâiele groase ale brazilor, mănăstirile Neamțului par a fi, de tot atâta vreme, urechea Domnului pentru rugăciunile sau cântările de slavă ale celor ce, cu smerenie, le trec pragul. Și nimeni nu pleacă de aici fără o vorbă bună, căci, înconjurate de chilii, loc al binecuvântării, mănăstirile opresc răul dincolo de porțile sfințite.
Din șoseaua ce leagă Piatra Neamț de Târgu-Neamț se desprinde drumul ce duce spre satul Agapia, apoi se afundă în munți spre mănăstire, pe care nu o vezi decât atunci când ești lângă ea. Așezată pe valea pârâului Agapia, străjuită dinspre nord de muntele Muncelu, iar dinspre miază-zi de Dealul Mare și Dealul Crucii, este locul unde îngerii care o veghează nu se mai îndură să se întoarcă în înalturi. Și asta, pentru că e atâta liniște și atâta pace, atâta senin în zâmbetul florilor ce odihnesc la ferestre, atâta smerenie în aerul încărcat de fum, de smirnă și tămâie, încât nu e nici o diferență între Raiul de sus și bucata de pământ sfințită a cucernicilor evlavioși de jos.
Când te îndrepți spre mănăstire, casele albe, toate cu flori pe verande, îți dau de știre că ești pe-aproape. Și câte case albe, atâtea spații de puritate, unde gândul către Domnul e înaintea tuturor celorlalte.Intrând pe poarta mănăstirii, pe sub clopotnița uriașă, prima senzațe este că te afli într-o seră suspendată. Dar hainele cernite ale măicuțelor și biserica impozantă construită de Hatmanul gavriil, între anii 1642-1647, dau solemnitate locului, îndulcind zâmbetul florilor. Ceea ce conferă o valoare deosebită bisericii și stârnește interes, de mai bine de un secol, este pictura interioară, operă executată între anii 1858-1862 de pictorul Nicolae Grigorescu.
La sud-vest de incinta mănăstirii se află casa memorială a scriitorului Alexandru Vlahuță. Din când în când, cernită ca o zi de doliu, câte o măicuță fără vârstă urcă sau coboară treptele intrării principale a chiliilor, intrând sau ieșind din biserică, trecând pe lângă noi cu fruntea plecată, fără să ne bage în seamă, cu gândul și toată ființa la unicul mire: Iisus. Aproape de Agapia este Văratecul. La 4 km, pe scurtătură șipe drum forestier, șila aproximativ 10 km, făcând cale întoarsă și luând-o la dreapta, pe drumul spre Piatra-Neamț.
Ca și Agapia, mănăstirea Văratec este ascunsă sub cetina brazilor. Dar parcă e mai multă lumină ca dincolo, biserica ”Adormirea Maicii Domnului” fiind zidită într-o curte mai largă, cu ronduri de flori de jur-împrejur, încât, nu știm de ce, dar parcă simțim că întotdeauna vara vine mai repede la Văratec și pleacă cel mai târziu.Lucrătura de aici a bisericii, parcă, și ea e mai caldă decât cea de la Agapia, confirmând faptul că mănăstirea e zidită de mâini femeiești. Și într-adevăr ctitorele mănăstirii sunt cuvioasele Nazaria (cea care a trăit 117 ani!) și Olimpiada, prima îngropată în pronaosul bisericii Adormirea, iar cea de-a doua în pridvorul aceleiași biserici.
Și dacă tot vorbim de morminte și de îngropăciune, să amintim că în curtea bisericii din apropiere se află mormântul Veronicăi micle, mult prea cunoscuta iubită a lui Eminescu. și tot ca la Agapia, mănăstirea Văratec adăpostește între zidurile sale aceeași tihnă și liniște ca de început de veac. De-a dreapta și de-a stânga bisericii, pajiști cu verdeață, umbrite ici și colo de câțiva pomi fructiferi, odihnesc privirea. Îar la câțiva metri în față, brâul zidit al acesteia delimitează locul unde oamenii pot fi mai aproape ca oriunde de Dumnezeu. Parcă tremură aerul de fâlfâit nevăzut de aripi de înger. Pesemne sunt sufletele celor duși, îngropați aici.
