În serialele trecute (pe care le găsiţi pe miscareaderezistenta.ro) ați aflat despre începuturile înălțării mânăstirii și despre traiul în pustiu al călugărilor. Azi, prezentăm ultima parte a miniserialului.
Cu puțin timp înaintea mesei, părintele Neculai, chelarul mânăstirii, coboară în pivniță după o sticlă de țuică făcută chiar de el și după o stacană de vin alb sau roșu (în funcție de meniu) făcut și el, prin grija fratelui Florin, la podgoria mânăstirii. După rugăciune toți se așează, iar starețul răstoarnă mămăliga pe masă.
Castronul cu mujdei de usturoi circulă din mână în mână și fiecare se servește. Fiind singurul fel de carne permis călugărilor, aceștia își dau mereu silința să varieze cât mai mult felurile, modul de a-l prepara și mai ales accesoriile cu care peștele este servit. Căci în asta constă, de fapt, toată arta culinară: în dozarea judicioasă a garniturilor, a condimentelor, a cantităților și a sosurilor.
Seara târziu, după ce plasele au fost din nou aruncate și slujba terminată, fiecare călugăr se retrage în chilia lui. Câteva minute de singurătate, de liniște și rugăciune, într-un mic interior intim ”decorat” cu simplitate și bun gust. La capul și în jurul patului: icoane. Deasupra măsuței, așezate ordonat pe o poliță, câteva lucruri personale și strictul necesar completează ”garderoba”. Și-n tihna nopții, doar candela rămâne aprinsă veghind cele câteva ore de somn profund. Fiindcă peste puțin timp, înainte de primul cântat al cocoșilor, bărcile trebuie scoase din nou la apă.
Așa că, voi, amatori de drumeții, împătimiți ai pescuitului, iubitori ai minunățiilor Deltei sau curioși gurmanzi, veți găsi întotdeauna la mânăstire un bun prilej de repaos, veți găsi negreșit un loc unde să puneți capul și unde să mâncați bucate delicioase, veți găsi călugării pescari ai mânăstirii Sf. Atanasie. Căci în inima Deltei, pe un grind nisipos și sălbatic, Casa Domnului stă mereu cu ușile deschise.
Și oricine poate poposi aici, fie vremelnic, fie definitiv, în speranța că Cel de Sus își va pogorî ochii asupra sa. Fiindcă stă scris:”Mă îndur de cine mă îndur și am milă de cine am milă...”. Ori dacă este așa, atunci starețul Dionisie pare să fi fost unul dintre cei aleși, căci prin mila Lui și-a ridicat acesta mânăstirea! De aceea fiecare rugăciune șoptită cu glasul stins și sufetul în pumni așteaptă și binecuvântarea rostirii: ”mă îndur de cine mă îndur...”
Și uite-așa, cu milă și îndurare divină, a trecut vremea. Cu fiecare an trecut, cu multă muncă și osârdie, mânăstirea a devenit din ce în ce mai înfloritoare. Când s-a gătat pictura din interiorul bisericii, s-a trecut la cea exterioară, astfel încât, azi, biserica în sine este o mică bijuterie, un mic diamant sclipind cu auriul turlelor sub soarele dogoritor al verilor secetoase din Deltă. Ba mai mult, între timp, din anul 2000 încoace, călugării au ridicat un mic complex de chilii și camere de oaspeți, numai bune pentru găzduirea celor ce vor, pe scurte perioade, să-și afle liniștea și tihna sufletească aici.
Și tot între timp, unii dintre cei ce au trudit și-au înălțat sfântul lăcaș au plecat iar alții le-au luat locul, în buna rânduială pământeană a credinței. Și tot cu îndurare cerească, din 2007, părintele Dionisie a fost numit episcop-vicar al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, la Mânăstirea Slătioara. Căci își încheiase menirea de a rândui cum se cuvine bunul mers al Mânăstirii Sf. Atanasie, sub blagoslovirea cuvântului dumnezeiesc: ”mă îndur de cine mă îndur...”
