Au emigrat din Rusia acum mai bine de 200 de ani, nemulţumiţi de schimbările din cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse, şi s-au aşezat de-a lungul râului Prut din Moldova şi în Delta Dunării. Unii spun că denumirea de lipovean vine de la cuvântul rusesc “lipa”, care înseamnă “tei”, din lemnul căruia sunt fabricate numeroase obiecte gospodăreşti, inclusiv vâslele lotcilor. Alţii spun că se numesc aşa, datorită faptului că acest grup etnic a trăit vreme îndelungată în pădurile de tei din sudul Basarabiei. Iar alţii, că denumirea li se trage de la un toponim mitic, Lipova.
De orinde li s-ar trage denumirea, însă, cei aşezaţi în satele din Delta Dunării, pescari neîntrecuți, bărboșii lipoveni cu nasul veșnic roșu își definesc meseria ca fiind una mizerabilă, dar bănoasă, grea, însă frumoasă. Aceasă minoritate religioasă trăia până nu demult în îndepărtata și înghețata Rusie.
Legenda țesută și denumirea de lipoveni s-a născut din bărbile lor. Nu este o „barbă” faptul că nici tradiția și nici religia nu le permitea acestora să-și tundă măcar un fir din barba lungă, aceasta fiind cea mai de preț podoabă a bărbaților, simbol al mândriei și semn distinctiv al comunității. Și ar fi trăit și astăzi liniștiți pe meleagurile lor, dacă, într-o bună zi, din porunca Țarului Nicolae I (1825-1855), bărbații din întreaga Rusie n-ar fi primit ordinul de a-și tăia frumuseţe de podoabă facială.
Ferindu-și însă cu sfințenie podoaba facială de foarfecă, nu puțini erau aceia care se împotriveau voinței și toanelor imperiale. De aceea, Țarul a trimis împotriva lor trupe polițienești, cu ordinul de a-i face să-și tundă singuri bărbile. Cine nu se supunea, o făcea pe barba lui! Astfel, cei prinși cu barbă erau târâți până la primul copăcel, care era crestat și despicat în două.
Răzvrătiților li se așeza barba în despicătura trunchiului, care era apoi închis, astfel încât mândra podoabă să nu mai poată scăpa din strânsoarea lemnului verde de brad și a rășinii. Căci, în acel ținut, nu creșteau decât brazi, de aici trăgându-se și actuala denumire de lipovean – “lipova” însemnând în limba rusă brad. Imaginea brazilor cu bărbi abandonate în despicăturile trunchiurilor a bântuit ani în șir întreaga comunitate.
Așa s-a născut legenda lipovenilor. Unul dintre principalele evenimente ale locului este așa-zisa Sărbătoare a pescuitului, care are loc în luna iunie, în zilele care urmează încetării perioadei de prohibiție. Atunci când se dă drumul oficial la pescuit, pescarii de pe întreg cuprinsul Deltei Dunării își intră în drepturi.
Sărbătoarea începe cu un concurs de lotci, pe lacurile din apropierea satelor, prilej de a alege cel mai îndemânatic și mai priceput vâslaș. Apoi, întreg arsenalul pescăresc este instalat în locuri bine știute, pentru a fi cât mai eficient. Taliene, plase, cârlige, clonc, prostovol, trandadai, năvod, lăptaș, pripon, vârșe etc. sunt doar câteva dintre mijloacele ingenioase născocite de pescari, pentru a îndepărta puhoiul de apă din jurul peștelui.
La rândul lui, peștele prins este doar un mic pretext pentru minunățiile culinare care se pregătesc în aceste zile festive. Și, de asemenea, delicatese precum proțapul, plachia, saramura, peștele prăjit, grătarul de somn, văduviță sau scrumbie, chiftelele de sânger sau somn, cârnații afumați de crap sau caras împănați cu usturoi și pregătiți în vin, hamsiile cu mămăligă, ardeii umpluți și sarmalele de pește sau icrele de somn (în iulie) nu sunt decât alte pretexte pentru petrecerile pescărești din Deltă.
